Capitolul I – Spiritul deșertului

SPIRITUL DEŞERTULUI

 

Un om deştept niciodată nu cunoaşte totul; doar prostul ştie tot.

Proverb african.

Seara era puţin răcoroasă şi un vânticel uşor intra pe geamul întredeschis al camerei de hotel, înprospătând atmosfera. Geamul dădea spre deşertul care va fi gazda noastră pentru următoarele zile. Uitându-mă spre depărtări, încercând să observ un semn de viaţă în bezna ce învăluia totul, îmi trecură prin minte imagini cu caravanele secolelor trecute ce traversau partea de vest a deşertului Sahara, de la Fez (în Maroc) la Timbuktu, pe râul Niger. În anii 1400-1600, Timbuktu a fost un important centru comercial şi de cultură islamică; azi se află pe teritoriul statului Mali, dar în trecut a făcut parte şi din statele Songhai sau Maroc. Pe această rută erau transportate sticla, ceramica sau piatra lumii meditaraneene în schimbul sclavilor, aurului, sării sau al fildeşului. Acesta era drumul, mai precis o mică parte din el, pe care trebuia să-l reconstituim cu grupul de turişti din care făceam şi eu parte, mergând călare pe cămile din oază în oază.

Vedeam deja că va fi o noapte albă, emoţia aventurii şi spiritul istoriei încă foarte prezent în aceste locuri alungând orice urmă de oboseală. Sau poate „acţiona” asupra mea acel Spirit al Deşertului despre care am tot auzit că îi influenţează pe cei ce pătrund pentru prima dată în „regatul său”.

Am coborât pe terasa micului hotel şi m-am aşezat comod într-un scaun înpletit dintr-un soi de nuiele. Numai două persoane mai erau pe terasă, un bătrân şi o tânără, simpatică, lucru pe care urma să-l descopăr mai târziu. Nu îi cunoşteam şi nici ei nu păreau să se cunoască între ei. Bătrânul avea părul şi barba lungi şi albe, îngrijite, purtând haine asemănătoare cu cele ale beduinilor: cămaşa lungă din bumbac, numită thawb, prinsă cu o centură şi, deasupra acesteia, o haină largă numită abaya. Singurul lucru care îi lipsea era acoperământul capului, acel Shamagh, care era susţinut de un cordon împletit. Tânăra avea o ţinută casual, o cămaşă din material uşor şi pantaloni. Niciunul dintre viitorii mei „colegi” de drum nu părea dispus să lege o conversaţie, ceea ce promitea o noapte de aşteptare cam plictisitoare. Nu-mi rămânea decât să mă aşez comod pe locul meu şi să discut cu mine însumi, cum s-a întâmplat de atâtea ori când nu aveam altceva mai bun de făcut.

Nu ştiu cât timp trecuse de când contemplam viaţa din jurul meu, când am auzit vocea bătrânului, parcă venind de la o mare depărtare: „De ce eşti nefericit?” În acea clipă nu reuşeam încă să-mi dau seama dacă mie mi se adresa sau domnişoarei. Nici măcar nu eram sigur dacă a fost rostit vreun cuvânt în exterior sau totul se derula în capul meu, atât de adâncit în gânduri fusesem. Mi-am deschis totuşi ochii şi am privit nedumerit spre bătrân, aşteptând să repete întrebarea. Am observat cu mirare că şi el avea ochii închişi, însă „interogatoriul” nu a întârziat să continue: „De ce eşti nefericit?” De această dată am răspuns:

EU: Dar nu sunt nefericit. De ce credeţi asta?

EL: Te rog să mă tutuieşti. Suntem între prieteni aici, răspunse bătrânul cu un zâmbet prietenos şi, deschizând ochii, se uită spre tânăra care părea, la rândul ei, adâncită în gânduri. Să revenim însă la întrebarea mea: de ce eşti nefericit?

EU: Nu pot să-ţi dau decât acelaşi răspuns: nu sunt nefericit!

EL: Bun, îţi accept răspunsul şi voi pune altfel întrebarea: eşti fericit?

Ezitând şi întârziind cu răspunsul, bătrânul a continuat uitându-se adânc în ochii mei:

EL: În viaţă ai două opţiuni: ori eşti fericit, ori eşti nefericit. Când fericirea se află în viaţa ta, atunci eşti fericit, iar atunci când fericirea nu face parte din viaţa ta intervine starea de ne-fericire, adică lipsa fericirii. Am amintit numai aceste două opţiuni, deoarece pentru a treia nu eşti încă pregătit. Deci, eşti fericit?

EU: Ăăă… păi… nu ştiu… nu m-am gândit serios…, încercam eu să resping atacul său atât de direct.

EL: Mda, este o boală a societăţii în care trăieşti. Oamenii doresc să fie fericiţi, dar nu introduc fericirea între gândurile lor, în limbajul lor, în acţiunile lor. Toţi cred că fericirea va cădea din Cer sau o vor găsi pe după vreun colţ de stradă, la un partener ori parteneră.

EU: Şi nu este aşa?

EL: Bineînţeles că nu. La aceeaşi concluzie ai ajuns şi tu mai devreme, când te aflai adâncit în contemplaţie. Sau mă înşel?

Parcă şi acum simt cât de tare au început să-mi tremure mâinile. Dacă mă trimitea cineva cu o găleată de apă în grădină, aş fi udat răsadurile mai bine decât cu o stropitoare propriu-zisă. Am avut nevoie de câteva secunde bune ca să mă liniştesc. Simţeam că inima imi sare afară. Tropotul a o sută de cai – sau cămile, în acest caz – se simţea în pieptul meu. M-am aşezat şi mai comod, străduindu-mă să răsuflu adânc, recăpătându-mi încet liniştea şi încrederea.

EU: Cine eşti?, am reuşit să întreb cu o voce stinsă.

EL: Am spus-o puţin mai devreme, un prieten, a venit răspunsul la fel de calm, ca şi cum ne cunoşteam dintotdeauna.

EU: Cum adică un prieten, am întrebat acum ridicând uşor tonul?!

Nici nu ştiam dacă să dau curs neliniştii care începea să-şi facă din nou simţită prezenţa sau să râd ironic. Auzi tu, cică este „un prieten”! Dar cum, am spus în gând, trebuie să-i cunosc pe toţi cei care se prezintă cu „sunt un prieten”? Chiar atât de obosit sunt sau am luat-o razna sub influenţa miticului Spirit al Deşertului?

EL: Nu ai luat-o razna, a venit răspunsul enervant de calm. Şi da, chiar vorbeşti cu un prieten, nu-ţi mai frământa mintea, pentru că nu-ţi foloseşte la nimic.

EU: Da, cu siguranţă am înnebunit de tot, continuam să mi-o spun deja cu voce tare. Aşa ceva nu este posibil! Lumea asta se duce de râpă. Cu toţii o luăm pe ulei… Bătrânul râse, scoţând un sunet cristalin, după care continuă:

EL: Te rog să te linişteşti dragul meu… Nu eşti nebun, nu ai nici cea mai mică problemă mentală. Am luat hotărârea să vorbesc cu tine, deoarece ai spus, mai precis te-ai gândit, că ai nevoie de un sfat, de un prieten, de cineva cu care să întorci pe toate părţile gândurile ce te frământă, nu doar în această seară, ci în ultimii ani. Deci, sunt aici, gata pentru discuţii interesante şi inspiratoare. Plus că vom avea la dispoziţie câteva zile în acest deşert frumos şi liniştit.

EU: Este adevărat că aveam nevoie de un prieten cu care să vorbesc, dar de un prieten, nu de un necunoscut!, am strigat, uitându-mă cu grijă spre tânăra care avea ochii închişi şi părea că aţipise, încercând să nu o trezesc. Eu nu sunt prietenul tău, nici măcar nu te cunosc!

EL: Poate asta este şi problema, că nu eşti prieten cu mine, că nu mă cunoşti şi nu vrei să comunici cu mine, că nu ai încredere în sfaturile mele pentru tine, adică în intuiţia ta. S-ar putea să afli lucruri utile. Ţi-ai pus vreodată problema în felul ăsta?

EU: Nu, am răspuns dezamăgit. Adevărul era că avea dreptate… Oricine ar fi fost, o persoană cunoscută sau nu, o persoană reală sau vreo nălucă, spunea totuşi ceva… Crezi că asta este soluţia, să dezbat cu tine despre dilemele mele?

EL: Dacă ai o soluţie mai bună, te ascult.

EU: Păi dacă asculţi, înseamnă că tot cu tine voi continua să vorbesc, am răspuns uşor ironic.

EL: Şi ce ţi se pare aşa de rău în asta?

EU: Păi ce vor crede ceilalţi despre mine când am să le relatez întâlnirea şi discuţia aceasta de „gradul 3”? Nu vor crede că sunt puţin nebun? Crezi că vor mai dori să aibă de-a face cu mine, familia, prietenii, colegii? Crezi asta?!

EL: Cu siguranţă vor continua să relaţioneze cu tine, pentru că te iubesc. Iar atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, accepţi acea persoană aşa cum este, cu bune şi cu rele. Dacă încerci s-o schimbi, s-o modelezi după propria imaginaţie sau, mai rău, după propriile nevoi, îi creezi confuzie în suflet cu privire la cine este în realitate şi vei trăi cu o fiinţă sau vei avea ca prieten o fiinţă (re)creată, nu una creatoare şi autentică.

EU: Da, cred că ai dreptate… Dar stai, de unde atâta profunzime la tine dintr-o dată? Şi am continuat zâmbind şi păstrând tenta de ironie: adevărul este că am auzit vorbindu-se şi am citit despre bătrâni înţelepţi, cărora le place să se retragă în deşert.

EL: Fiecare fiinţă are profunzime şi înţelepciune, secretul este să le descopere şi să le aducă la lumină.

EU: Şi cum aş putea să fac eu asta, de pildă?

EL: Tocmai o faci. Trebuie să pui întrebări aşa cum ai procedat mai devreme, după care să stai câteva momente în linişte şi să aştepţi răspunsul. În această clipă primeşti nişte răspunsuri.

EU: Şi cam cât trebuie să aştept de obicei, am întrebat curios?

EL: Depinde…, răspunse bătrânul cu un zâmbet oarecum şiret. Depinde de cât de mult te afli în momentul prezent. Depinde de cât de multă încredere ai în Sinele tău, pentru că el îţi şopteşte sfaturi de foarte multe ori, doar că tu nu pui valoare pe ideile, gândurile, rezolvările venite, să spunem… „de nicăieri”. Chiar şi acum ai probleme în a lua în consideraţie ceea ce-ţi spune un prieten venit, tot aşa, „de nicăieri”, chiar dacă ceea ce poţi să afli este în folosul tău. Ai învăţat că trebuie să-ţi provoci o „furtună în creier” pentru ca ideile bune să răsară. Dar te asigur că doar atunci când e soare în sufletul şi mintea ta se creează fertilitatea necesară naşterii celor mai revoluţionare şi extraordinare idei. Dar este nevoie de atenţie…

EU: Da, ca să observ acele idei bune… Şi am continuat schimbând subiectul discuţiei: deci, acum sunt prins cu tine pe cap, aşa-i?

EL: Nu neapărat. Sunt aici la cererea ta, a voastră, a celor care vor să asculte şi nu doar să vorbească. Tot aşa pot să şi plec. Doreşti să plec?

EU: Nu ştiu sigur… Nu ştiu ce vreau… Cred că nu. Oricum nu am altceva mai bun de făcut, iar din grupul de turişti nu cunosc pe nimeni.

EL: Prin urmare, ce-ai zice dacă am lua în dezbatere, pe rând, fiecare problemă care îţi întristează sufletul şi care te îndepătează sau te ţine departe de fericire?, întrebă bătrânul ridicând braţul drept cu degetele arătător şi mijlociu întinse, aşa cum făceau senatorii romani când doreau să ţină o cuvântare. Ce zici?

Vocea era blândă ca un adevărat calmant, încât nu puteam să spun decât DA. Bătrânul s-a aşezat comod în scaunul său, după care s-a uitat întrebător în ochii mei…

Către capitolul II – https://projectvictor.org/carti-books/copacul-fericirii/capitolul-ii-in-cautarea-fericirii/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s