ÎN CĂUTAREA FERICIRII

 

Nu putem să-i învăţăm pe oameni nimic; putem doar să-i ajutăm să le descopere în interiorul lor.

Galileo Galilei (1564-1642), fizician, astronom, filosof

Ce este fericirea…?

Înainte de a relua discuţia cu bătrânul, mi-am spus din nou în gând: „Of, Doamne, chiar că am înnebunit de tot dacă am acceptat să intru într-o astfel de conversaţie.” Abia am reuşit să duc gândul la capăt, că l-am şi auzit:

EL: Nu dragul meu, nu, nu… Nu ai înnebunit. Este ceva normal. Îţi este dor de tine însuţi.

EU: Ce vrei să spui?

EL: Când meditezi sau vorbeşti despre problemele existenţiale care te preocupă este ca şi cum ai lua contact cu lumea ta interioară, cu Sinele tău. Asta înseamnă evoluţie, maturitate spirituală, înţelegerea întregului, a vieţii propriu-zise.

EU: Of, iar îmi vorbeşti ciudat.

EL: Nu, nu. Ai şi uitat deja? Tu eşti cel care a stabilit şi stabileşte subiectele, tu eşti cel care a pus şi pune întrebările! Eu doar te ajut, te învăţ să găseşti răspunsurile. Şi răse satisfăcut.

EU: Bine, bine, ştiu! am strigat disperat. Şi am continuat ironic: ştiu, eu fac totul. Mintea mi-a plecat la plimbare, iar eu vorbesc nu ştiu cu cine. Frumos, ce mai…

EL: Ştii, acum ai spus ceva foarte profund, chiar dacă ai pus o doză de ironie la mijloc?

EU: La ce te referi?

EL: Mă refer la faptul că, pentru a putea lua contact cu lumea ta interioară, cu Sinele despre care am amintit deja, omul trebuie să treacă dincolo de minte sau s-o lase să „plece la plimbare”. În general, mintea oamenilor se află sub influenţa Eu-ului lor şi a gândurilor, problemelor, grijilor care dau putere acestui Eu. Prin urmare, atâta timp cât sunt „în minte” trăiesc prin Eu, văd totul prin prisma problemelor şi grijilor, iar atunci când scapă de sub influenţa minţii, chiar şi pentru câteva clipe, intră în contact cu Sinele şi văd adevărata faţă a lucrurilor. Când se vorbeşte despre Sine se vorbeşte şi despre conştienţă, adică despre atenţia permanentă pentru tot, iar atunci când se vorbeşte despre Eu, avem de-a face cu o „amnezie” la nivelul conştienţei. Cel care reuşeşte să-şi sustragă mintea de sub tirania Eu-ului o face devenind conştient şi o va plasa sub îndrumarea Sinelui. Ai înţeles? A avut sens ce am spus?

EU: Da, cred că da…, am răspuns neîncrezător.

EL: Bun… Deci, poţi şi tu să observi cât de profund eşti, chiar şi fără să-ţi dai seama. Oare ce s-ar întâmpla dacă te-ai afla în contact cu fiinţa ta interioară mai des, mai mult? Dacă te-ai manifesta mai atent, adică mai prezent în ceea ce gândeşti, simţi sau se întâmplă în jurul tău? Nu crezi că ai vedea lucrurile altfel? Sau chiar ar fi lucrurile cu totul altfel?

EU: Posibil… Nu ştiu ce să zic.

EL: Nu judeca prin minte, ci prin inimă. Ce ai simţit când te-ai gândit la ceea ce te-am întrebat?

EU: Ăăăă… Am simţit că, parcă, ai avea dreptate. Că… parcă aş vedea lucrurile dintr-un alt unghi şi le-aş înţelege altfel.

EL: Doar „parcă” sau eşti sigur?!

EU: Of, şi mai vorbeşti despre tirania Eu-ului, am strigat zâmbind! Nu ştiu cine este mai mare tiran.

Chiar dacă nu m-am uitat spre bătrân, la aceste cuvinte am simţit din nou în interior acea căldură plăcută, care în mintea mea trimitea imaginea unui zâmbet cald şi luminos.

EL: Să revenim la viaţa ta, la viaţa ta fericită.

EU: Ha-ha, fericirea…

EL: Da, fericirea… Toţi oamenii caută, într-un fel sau altul, să fie fericiţi. Nefericirea lor vine din faptul că nu îşi acordă timp pentru a se gândi la ea şi, cu atât mai puţin, pentru a face ceva în această privinţă.

EU: Aici ai dreptate. Şi eu mi-am propus să scriu o carte despre fericire, pentru aceasta rugându-mi cunoştinţele şi, prin intermediul lor, alte persoane să-mi scrie părerea pe care o au cu privire la fericire. Destul de puţini oameni, dintre cei la care a ajuns rugămintea mea, au răspuns, însă eu scriu cartea oricum.

Şi acest exemplu întăreşte spusele tale, cum că prea puţini oameni se opresc din ceea ce fac toată ziua şi îşi acordă câteva clipe pentru a se gândi la fericire şi la viaţa lor fericită. În aceste condiţii nici nu se mai pune problema să facă ceva concret cu scopul de a atrage fericirea în vieţile lor.

După câteva secunde de tăcere am exclamat din adâncul pieptului: Fericire… Mare cuvânt… complicat concept şi uneori de neînţeles.

EL: Atunci hai să vedem ce-i cu acest concept, însă mai corect ar fi s-o numim trăire.

EU: Să-i dăm o definiţie, vrei să spui?

EL: Nu cred că definiţie este cuvântul potrivit, deoarece sentimentele profunde precum fericirea sau felul de a fi al cuiva nu pot fi definite în modul în care oamenii înţeleg definiţia. Plus că ar trebui să se de-a şapte miliarde de definiţii.

EU: Adică?

EL: Adică… Am să-ţi răspund prin cuvintele amicei tale Iudit P., care, într-o postare de pe blogul ei, ce avea ca subiect tocmai fericirea şi pe care o prietenă încerca să i-o „predea”, scria următoarele: […] Am uitat să o rog să-i dea definiţia fericirii. Fericirii mele, nu a ei. Dacă vroia să mă înveţe fericirea, trebuia să ştie ce înseamnă pentru mine. Aici iarăşi am o mare îndoială. Nu de alta, dar uneori nici măcar eu nu ştiu, cum ar putea să ştie altcineva. Deci, dacă avem pe planetă şapte miliarde de oameni, avem şi şapte miliarde de variante ale fericirii.

EU: Mda… Ai dreptate şi, la rândul ei, şi Iudit are dreptate. Cine poate să ştie ce te face cu adevărat fericit. Poate să cunoască unele lucruri exterioare: ce preferi să faci în timpul liber, unde obişnuieşti să-ţi petreci vacanţele, care este mâncarea sau băutura ta preferată, ce haine, bijuterii şi parfumuri îţi plac şi aşa mai departe, adică lucruri care te pot face fericit pentru o oră, o zi sau câteva zile chiar, dar este vorba despre o fericire care nu persistă şi care trebuie mereu alimentată, precum focul.

EL: Aşa este.

EU: Dar dorinţele ascunse în adâncul sufletului tău cine şi câţi le cunosc. Probabil că numai tu le ştii. Trăim încă într-o lume în care suntem învăţaţi să facem ceea ce „trebuie”, ceea ce este „bine”, nu ceea ce ne face fericiţi. Încă de mici li se dă copiilor peste nas dacă au un vis care la prima vedere pare de nerealizat sau dacă părinţii au impresia că acea dorinţă a odraslei lor nu este de nivelul lor social, prea înalt sau prea jos. Oamenii sunt educaţi să gândească limitativ, să împartă lucrurile în două categorii: posibile şi imposibile. Dar cine stabileşte dacă ceva este posibil sau imposibil. Eu cred că noi înşine putem să fim singurii judecători, fiecare pentru cazul său special.

EL: Vezi câtă profunzime de simţire şi gândire există în fiecare om? Trebuie doar să-şi încetinească ritmul cu care aleargă prin viaţă pentru câteva clipe şi să o privească doar. Pur şi simplu să o privească. Şi atunci va începe să observe lucrurile aşa cum le-ai exprimat tu acum în cuvinte.

EU: Mda… Şi cum vrei să abordăm subiectul?

EL: Îţi propun să pornim de la o altă latură a problemei fericirii, care este în legătură directă cu ceea ce spunea Novalis (1772-1801), în acelaşi timp adevărat şi mereu actual, şi la care prea puţini oameni se gândesc, şi anume că …cel ce caută ceea ce are deja, nu va găsi nicicând.[1] Este, deci, nevoie ca fiecare să facă o introspecţie şi să se întrebe dacă trebuie neapărat să caute fericirea sau deja o trăieşte, fără însă a fi conştient de acest fapt.

EU: Este adevărat că de multe ori nici nu realizăm că trăim ceva anume sau că ni se întâmplă ceva anume. Este ca şi când apreciezi un lucru abia după ce l-ai pierdut. Cât timp l-ai avut fie nu i-ai dat importanţa cuvenită, fie nici măcar nu ţi-ai dat seama de existeţa lui.

EL: Corect. Această căutare în care se află oamenii aş transpune-o sub forma unei scurte povestiri, pe care unii ar putea să o considere ca fiind cu iz science-fiction, şi care ar suna cam aşa: La început a fost Fericirea… Tu şi Fericirea reprezentaţi două Universuri paralele. Dar misiunea Ta sacră este – fiind numai şi numai misiunea Ta, deoarece Fericirea nu alege pe cine să facă fericit, ci ea fericeşte pe toţi cei care aleg asta – ca prin decizii şi acţiuni curajoase şi inteligente, să determini apariţia unei joncţiuni în spaţiu şi timp între Universul Tău şi Universul Fericirii. După această aventură interdimensională vei putea striga din toată fiinţa ta ceea ce simţi: „Trăiesc Fericirea!”

EU: Ha-ha-ha! Chiar că are o tentă de fantastic.

EL: Din exterior aşa pare, însă este ceva perfect realizabil. Iar cel mai important în această expunere este faptul că fericirea nu trebuie să o cauţi, ci trebuie să o trăieşti, deoarece se află în interiorul tău. Trebuie doar să aduci lumea ta interioară pe aceeaşi „frecvenţă” de vibraţie cu cea a fericirii. Dacă chiar vrei, poţi să identifici şi câteva lucruri exterioare care îţi produc fericire şi să le incluzi în viaţa ta zilnică, dar fără să te ataşezi de ele. Esenţial este să înţelegi că fericirea, pentru a-şi păstra permanenţa şi prospeţimea, trebuie să devină un mod de viaţă pentru tine, felul tău de a fi. Atât! Nici mai mult, nici mai puţin!

EU: Chiar zilele trecute am avut o discuţie cu o prietenă de-a mea, A.S. Printre altele am ajuns şi la fericire. Mi-a plăcut ce mi-a spus la un moment dat: Oricum, viaţa e simplă… noi o complicăm. Ca să fii fericit e nevoie de puţin. Dar noi nu suntem mulţumiţi niciodată.

EL: Are dreptate. Omul nu are nevoie de prea multe pentru a trăi fericit. Cu cât crezi că ai nevoie de mai mult, cu atât vor apărea în calea ta sute de motive care să te facă să renunţi la fericire, însă tu trebuie să cauţi mereu acel singur motiv care să te facă să mergi mai departe. Cu cât manifeşti mai multă apreciere faţă de momentele, lucrurile şi oamenii care sunt în viaţa ta în fiecare clipă, cu atât te afli mai aproape de a face din fericire un mod de viaţă.

Şi să-ţi mai spun ceva… Dacă ai fost atent la discuţiile tale cu alte persoane ai putut remarca faptul că majoritatea spun că după ce lucrurile din vieţile lor vor intra pe făgaşul lor normal, ei vor deveni mai liniştiti şi împăcaţi cu viaţa şi, de ce nu ?, fericiţi.

EU: Da, cam acesta este punctul de vedere al celor mai mulţi oameni. Uneori şi eu gândesc aşa.

EL: Atunci mă bucur că am atins şi această „coardă”. Dar cum ar fi dacă nu ai mai gândi aşa, ci să întorci Cartea Vieţii, din această poziţie pe care şi tu şi ceilalţi oameni o consideraţi normală, cu susul în jos şi să vezi problema invers: să găseşti mai întâi pacea interioară, liniştea şi apoi să vezi cum toate cele din viaţa ta se aranjează ca de la sine.

EU: Nu m-am gândit la varianta asta.

EL: Acum că am vorbit despre ea nu mai ai nici o scuză să nu te gândeşti sau să nu aplici.

EU: Adevărat. Mă voi strădui să gândesc în acest fel.

EL: Nu te strădui, fă-o pur şi simplu!

EU: Aşa fac deja! Şi după câteva secunde de tăcere am adăugat: cred că mai există un mod de a descoperi ce este fericirea.

EL: Şi anume?

EU: Cel care reuşeşte să răspundă la întrebarea „ce nu este fericirea?”, va constata, cred eu, că ceea ce rămâne este chiar elementul lipsă, elementul căutat, adică fericirea.

EL: Este şi aceasta o posibilitate. Ar trebui să o explorăm puţin. Deci, ce crezi că NU este fericirea?

EU: Păi… să vedem: războiul nu este fericire; violenţa sub toate formele ei (crimă, viol, jaf, furt, bătaie etc.), aici incluzând-o şi pe cea împotriva altor fiinţe decât cele umane, nu înseamnă fericire; sărăcia, foamea, setea, adică nevoile de bază ale unei fiinţe, nu fac parte din fericire; îngrădirile de orice fel ale libertăţii umane (de gândire, de exprimare, de mişcare, de decizie etc.), manipularea şi profitul de pe urma încrederii oamenilor nu este fericire; umilinţa, nesocotirea rolului tău în societate, ura şi duşmănia, precum şi toate tipurile de comportamente dăunătoare nu înseamnă fericire; şi, în general, toate lucrurile care produc vreun neajuns unei fiinţe, NU reprezintă fericirea.

Luat uşor de val am ridicat puţin vocea, ceea ce a făcut ca domnişoara, viitoarea noastră tovarăşă de călătorie, să devină atentă la discuţie.

EL: Aşa este. Nici una dintre cele enumerate de tine nu sunt componente ale fericirii, deşi există oameni cărora diferitele fapte producătoare de rău altor fiinţe le aduce o anumită satisfacţie, dar nu fericire, aşa cum consideră ei. Prin urmare, să înţelegem de aici că lucrurile opuse celor enumerate de tine – în această direcţie fiecare om poate să mai identifice şi altele care nu aparţin arsenalului fericirii şi apoi să caute opusul lor – luate separat sau împreună, depinde de fiecare fiinţă, sunt cele care compun conceptul de fericire, o generează.

EU: Da, eu cred că da. Cred că pacea (sufletească, mentală şi cea exterioară, cu celelalte fiinţe, dar şi între grupurile de oameni), iubirea faţă de toţi şi de toate, bunătatea, compasiunea, înţelegerea, iertarea, respectul faţă de toate fiinţele, milostenia, ajutorul reciproc, prietenia, cumpătarea, în general toate virtuţile lăudate de înţelepţi de mii de ani încoace constituie „scheletul”, suportul fericirii.

EL: Prin urmare, dacă urmăm o viaţă pe baza acestor virtuţi vom fi fericiţi. Acum înţelegi de ce spuneam mai înainte că fericirea este un mod de viaţă, este felul tău de a fi. Când trăieşti după o conduită conform căreia gândeşti, spui şi faci doar ceea ce este benefic atât pentru tine, cât şi pentru semenii tăi – din proprie voinţă şi prin înţelegerea profundă a ceea ce faci şi de ce o faci – generezi fericire în vieţile tuturor, fericirea ta devenind fericirea lor şi invers.

EU: Nici eu nu puteam s-o spun mai bine, am răspuns cu un zâmbet şugubăţ.

EL: Îţi mulţumesc pentru apreciere, mi-a replicat bătrânul, în aceeaşi manieră.

Parcă la un semn nevăzut, care anunţa încheierea conversaţiei din acea seară, atât eu, cât şi domnişoara, care de altfel nu participase încă activ la discuţie, ne-am ridicat şi am plecat spre camerele noastre.

Gusturile nu se discută!

La primele raze ale soarelui, ce învăluiau plăcut terasa motelului, ne-am adunat pentru a începe cele câteva zile de călătorie prin deşert. Emoţia acestei aventuri era amplificată de curiozitatea care se trezise în mine în legătură cu dezbaterea pe marginea fericirii ce urma să o avem cu bătrânul înţelept – aşa l-am numit după ce m-am despărţit de el noaptea precedentă.

După ce am pornit la drum, în direcţia sud – sud-est, oamenii s-au împărţit pe „bisericuţe”, purtând discuţii de tot felul, despre caravane, despre supravieţuirea în deşert sau despre legendarul Spirit al Deşertului, care se arată călătorilor sub diferite înfăţişări umane, pentru a-i ajuta sau a-i duce la pierzanie. Eu şi cu domnişoara din seara trecută ne-am apropiat de bătrân, formând un grup separat şi rămânând mai la urma caravanei. După câteva minute de mers în linişte, văzând că niciunul din noi nu pare să-şi asume deschiderea unei conversaţii, bătrânul începu:

EL: Înainte de a merge mai departe cu discuţia noastră despre fericire şi cum poate deveni ea componentă a vieţii noastre de zi cu zi – bătrânul se uită spre tânăra de lângă noi, prin acest gest făcând-o părtaşa conversaţiei noastre – aş vrea să înţelegeţi ceva: fericirea nu înseamnă acelaşi lucru pentru toţi oamenii, iar acest fapt, la fel ca şi gusturile în alte cazuri, „nu se discută”!

În principiu toate fiinţele umane sunt la fel, în esenţa lor şi în Sursa primordială şi unică din care le-a pornit viaţa şi călătoria spre desăvârşire. Însă în rest, „câte bordeie, atâtea obiceie”, ca să utilizez o vorbă populară cunoscută. Prin urmare, după ce veţi ajunge să înţelegeţi ce înseamnă fericirea pentru fiecare, după ce veţi înţelege ce anume menţine permanent activă fericirea în vieţile voastre, mai este necesar să înţelegeţi şi faptul că „reţeta” este una personală şi că nu se potriveşte altora şi nici nu trebuie să încercaţi s-o potriviţi celorlalţi oameni. Fiecare va face acest lucru pentru el însuşi.

EU: Am înţeles.

EA: Şi eu.

EL: Vedeţi voi… lucrurile în viaţă sunt simple, însă oamenii au „darul” de a le complica inutil. Chiar dacă spun că înţeleg, aşa cum faceţi voi acum, că ceea ce face fericit pe unul nu este valabil pentru altul, partea lor egotică, controlată de Eu-ul lor, îi va îndemna să-i tranforme pe cei din jur după propria viziune, să fie fericiţi după aceeaşi reţetă. Însă acest lucru este irealizabil. Din iubire pentru cineva un om poate accepta orice, poate spune orice, spre exemplu că este fericit. Din iubire, un om poate să joace un rol, cel al fericitului, însă în sufletul său, dacă îl va cerceta, va şti care este adevărul, va şti că este nefericit. În timp, acest lucru îl va mânca din interior şi se va ofili precum o floare care nu mai este udată.

O să întâlniţi diverse şi poate ciudate moduri prin care oamenii atrag fericirea în viaţa lor. Să nu-i judecaţi şi să nu încercaţi să-i schimbaţi. Ceea ce fiecare poate însă să facă este să fie un exemplu şi, în plus, să-i ajute pe semenii săi să-şi descopere propria „reţetă” şi să o aplice în vieţile lor. O să întâlniţi numeroşi oameni care iasă din tiparele trasate de societate şi care sunt foarte diferiţi unii de alţii. Unii fac parte din diferite secte religioase, adepţi ai unei vieţi cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, pe când alţii aparţin unor grupuri de motociclişti şi le place să aibă în jurul lor multă băutură, femei frumoase şi muzică rock la maxim. Triburile din jungla Amazonului sau din pădurile Africii, ce trăiesc la nivelul epocii pietrei, însă spiritual sunt foarte dezvoltaţi, vor fi interesaţi de vânarea sau culegerea mâncării pentru a-şi hrăni familia şi de cum să ducă o viaţă cât mai în armonie cu natura; în acelaşi timp oamenii civilizaţi din Europa, America sau Asia, unde tehnologia sparge bariere aproape zilnic, însă din punct de vedere spiritual regresul este mai mult decât evident, vor fi interesaţi cum să achiziţioneze ultimul telefon superinteligent sau televizorul 3D nou apărute pe piaţă. Pe un manelist îl va interesa să aibă în viaţa lui cât mai multe femei, să aibă prieteni, duşmani şi mulţi bani, pe când o soprană va fi preocupată de cum va suna vocea ei la Teatro alla Scala din Milano.

Exemplele prin care să vă atrag atenţia asupra particularităţilor şi a preocupărilor diferite pe care le au oamenii planetei noastre ar putea continua ore întregi. Şi vă veţi întâlni cu multe dintre ele. Unele vă vor plăcea, iar altele nu. Însă, ceea ce trebuie să înţelegeţi este că fiecare om este artizanul propriei fericiri, iar voi nu puteţi decât să-l ajutaţi – fără să impuneţi nimic, fără să judecaţi, doar să fiţi un exemplu – să o descopere şi să o manifeste în viaţa sa. Atât!

După ultimul cuvânt al bătrânului s-a lăsat o scurtă tăcere, amândoi gândindu-ne la cele spuse de el: să nu judecăm fericirea altora…

Cum să NU cauţi fericirea

 

EL: Poate aţi observat şi voi, dar în mare parte a lumii se duce o intensă campanie pro-fericire, de căutare a ei. Se pot vedea peste tot îndemnuri la fericire, îndemnuri la respingerea emoţiilor negative sau nefolositoare şi promovarea acelora care pot aduce bucurie etc. Nu spun că este bine sau rău, ci spun că oamenii ar trebui să fie atenţi. Atunci când vrei să fi fericit şi încerci să promovezi în viaţa ta sentimentele utile, de bucurie, mulţumire şi altele din această gamă este bine să fii conştient de faptul că nu este o tragedie dacă uneori ai trăiri contrare acestora, şi anume dacă simţi supărare, lipsă de orientare în lume sau sentimentul că „ajunge!”. Poate că nu vor participa la transformarea vieţii tale într-una fericită, dar nici nu o vor ruina dacă dacă te vei ocupa de ele.

Văd că mă întrebaţi din ochii cum să vă ocupaţi de ele… Păi, să vedem. În primul rând să nu le rezistaţi, considerându-le sentimente negative. Nu există aşa ceva. Negativ este o etichetă pusă la ceva nefolositor. Există doar sentimente ce te pot ajuta să trăieşti ceea ce vrei şi sentimente care nu te ajută, în cazul nostru pentru a avea o viaţă fericită. Prin urmare, nu trebuie să vă chinuiţi să scăpaţi de sentimentele inutile atunci când ele apar. Este normal ca ele să apară, deoarece felul vostru de-a fi încă nu s-a postat pe acea „frecvenţă” sau „lungime de undă” pe care acest tip de trăiri nu vă mai dau târcoale, iar dacă se manifestă totuşi, ele dispar foarte rapid, deoarece fiinţa voastră nu mai este impresionată şi nu le reţine. Când spun că trebuie lucrat nu am în vedere o acţiune violentă împotriva acestor sentimente, ci este vorba despre acceptarea în viaţa voastră şi despre observarea lor detaşată, pentru a descoperii sursa care le-a generat sau motivele ce le-au determinat apariţia.

De-a lungul istoriei înţelepţii au tot repetat că omul îşi creează lumea înconjurătoare prin gândurile pe care le cultivă. Acele sentimente, trăiri şi idei vor modela lumea voastră interioară pe care vă axaţi mai mult. Cum am spus deja, să nu vă opuneţi nici conceptelor pe care le ştiţi că vă sunt nefolositoare, dar nici să nu insistaţi asupra lor şi, cu timpul, ele vor dispărea de la sine. În schimb încercaţi să vă menţineţi atenţia asupra gândurilor şi trăirilor considerate de voi ca utile şi bune pentru ceea ce v-aţi propus să realizaţi.

Trebuie să înţelegi că gândirea pozitivă nu este o „cruciadă” împotriva gândurilor negative, ci o educare a fiinţei fiecăruia să nu mai răspundă la sentimentele şi gândurile inutile, ci numai la cele folositoare. Nu funcţionează „la secundă”, dar funcţionează. Este la fel cum spunea Jeanne Wasbro despre zâmbet: Zâmbetul e ca ştergătorul de parbriz: nu opreşte ploaia, dar îţi permite să îţi vezi de drum. Gândurile şi trăirile negative, atunci când apar, trebuie lăsate „să fie” şi atât. Dacă cineva are un animal de companie şi nu îl mai hrăneşte, ce se întâmplă cu el? Îl părăseşte, deoarece omul respectiv nu îi mai acordă atenţia, grija cuvenită şi el nu poate supravieţui în aceste condiţii. Aceeaşi este situaţia şi cu gândurile inutile: când vă veţi obişnui să nu le mai acordaţi atenţie, adică când nu le veţi mai hrăni cu atenţia voastră, ele vă vor părăsi sau vor muri.

Şi, bineînţeles, să nu vă luaţi după oamenii care nu acceptă şi alte sentimente decât cele pozitive şi luptă pentru ele sau împotriva celor negative. Vă spun de la început că este o luptă grea, cu mult consum de energie. Dacă veţi ţine minte ce v-am spus adineaori, cum că trebuie acceptate şi gândurile sau sentimentele nefolositoare, dar fără a li se acorda atenţie, fără să persistaţi asupra lor, totul va fi bine, iar felul vostru de a fi va deveni unul pozitiv, în care gândurile şi sentimentele negative nu vor mai fi atrase.

 

Cum să cauţi fericirea

 

EL: Vorbind despre „căutarea fericirii” poate veţi crede că ea trebuie căutată într-un anume loc, într-un anume fel, printr-o anumită metodă. Da, ea trebuie căutată, dar nu într-un loc din exteriorul vostru, ci în interior, în suflet.

EA: O bună prietenă, V., mi-a spus la un moment dat că fericirea e în noi, trebuie găsită şi savurată toată viaţa.

EL: Şi a avut dreptate. Însă, „căutarea fericirii” este o formulare improprie, deoarece omul nu trebuie să caute ceea ce deja se află în constituţia sa spirituală, ci caută metodele şi/sau sursele prin care aceasta poate fi trezită „la viaţă”. Drept urmare, căutarea se face prin experiment, prin trăire. Fiecare om trebuie să descopere el însuşi ce gânduri, ce trări, ce sentimente trezesc în fiinţa sa fericirea. Această căutare poate fi asemănată cu o călătorie iniţiatică, cu iniţierea în taina fericirii. Călăroria poate să fie mai scurtă sau mai lungă, mai uşoară sau mai grea, depinde de atenţia şi sârguinţa discipolului. Numai după ce descoperă fiecare element care poate trezi în el această trăire, omul poate să treacă la faza a doua, la faza de manifestare în viaţa sa a „mecanismelor” ce vor trezi la viaţă, în fiinţa sa, fericirea.

Aceste mecanisme – gânduri, sentimente, trăiri – sunt foarte variate şi diferă de la om la om. Din această cauză este nevoie ca fiecare să descopere propriile „mecanisme” de trezire a fericirii.

EU: Ai amintit de gânduri, sentimente, însă nu ai zis nimic de fapte, activităţi, acţiuni ce aduc sau trezesc fericirea.

EL: Adevărat. Nu le-am menţionat, deoarece fiecare acţiune, fiecare activitate pe care o desfăşoară un om, declanşează în el o trăite, un sentiment, o emoţie; acestea din urmă sunt mecanismele ce trezesc la viaţă fericirea şi nu acţiunile în sine. Gândurile, ideile şi sentimentele sunt cele care determină acţiunile, care, la rândul lor, generează sentimente şi trăiri, iar acestea declanşează în fiinţa omului fie stări de supărare şi vină, fie stări de mulţumire, bucurie şi fericire. Astfel, căutarea fericirii trebuie să fie interioară. Omul să observe care trăiri, stări şi sentimente îi sunt benefice şi pe acelea să le cultive, bineînţeles cu ajutorul acţiunilor exterioare, acolo unde este cazul.

[1] Novalis, Discipolii La Sais. Heinrich von Ofterdingen, Editura Univers, Bucureşti, 1980.

Către capitolul III – https://projectvictor.org/carti-books/copacul-fericirii/capitolul-iii-gandirea-pozitiva-si-fericirea/