Capitolul IV – Omul și fericirea

OMUL ŞI FERICIREA

Omul este măsura tuturor lucrurilor.

Protagoras (circa 490-420 a.Chr.), filosof

 

„Muzica şi dansul” vieţii

EU: Unii înţelepţi, filosofi sau învăţători spirituali au susţinut şi continuă să susţină că adevărata fericire se obţine ducând o viaţă armonioasă nu doar cu legile divine, dar şi cu celelalte fiinţe. Am afirmat şi noi acelaşi lucru. Oare, este chiar aşa?

EL: Ce înseamnă do fără re? Ce înseamnă mi fără fa, sol fără la, si fără do, re fără fa sau sol fără do? Nimic! Doar nişte simple note muzicale ce dispar într-o secundă. Dar ce înseamnă ele în relaţie una cu cealaltă? Muzică! Viaţă! Numai în relaţie una cu cealaltă trăiesc cu adevărat. Tot aşa sunt şi fiinţele umane. Numai în relaţie armonioasă unele cu altele creează viaţa şi nu o distrug, construiesc şi nu demolează, trăiesc cu adevărat şi nu mor…

De aceea, atunci când relaţionezi cu ceilalţi este bine să nu te pui pe tine în prim-plan, ci pe ceilalţi. Nu vei fi în dezavantaj, ci dimpotrivă. În Tao Te Ching se spune:

… De aceea înţeleptul îşi pune propria persoană pe ultimul loc şi totuşi se află în locul cel mai important; îşi tratează persoana ca şi cum ar fi străină şi totuşi această persoană este păstrată (permanentă egalitate mentală).

Oare nu pentru că nu are scopuri personale şi private, aceste scopuri sunt împlinite?[1]

Este important ca intenţiile tale să fie curate şi sincere, fără interese personale în relaţiile cu ceilalţi. Natura cunoaşte toate nevoile tale, astfel îţi va împlini scopurile propuse în viaţă, numai să trăieşti conform cu legile ei, a Naturii, mereu în prezent, atent la ceea ce faci din iubire şi cu plăcere în serviciul celorlalţi.

Filosoful scolastic francez Pierre Abelard (1079-1142) a scris următoarele, în cartea sa Etica, despre intenţii: …Într-adevăr, faptele, după cum am mai spus-o, sunt comune celor blestemaţi şi celor aleşi; în sine ele sunt cu totul indiferente şi nu trebuie să fie numite bune sau rele decât în virtutea intenţiei celui ce făptuieşte, nu pentru că ar fi bine sau rău să acţionezi aşa sau altfel, ci pentru că aceste fapte sunt bine sau rău îndeplinite cu intenţia cu care se cuvine să fie făcute sau fără această intenţie.[2]

Când faci importantul pas de a intra într-o relaţie cu o altă persoană – relaţie de iubire, prietenie sau colegialitate – este bine să ai o atitudine pozitivă, de dăruire şi aşteptări zero. Nu intra într-o relaţie pentru a primi ceva, ci pentru a oferi, dacă ai posibilitatea… Din fericire, toţi avem posibilitatea de a oferi ceva. Să nu uitaţi niciodată: atitudinea şi (non)aşteptările reprezintă cheia unei relaţii de succes.

Oportunitatea schimbării

EL: În numeroase cazuri relaţiile dintre oameni nu decurg aşa cum şi-au dorit. De nenumărate ori suntem martorii unei convieţuiri sterile şi nu a unei relaţionări adevărate. Oare se impune o schimbare pe undeva?

EA: Uneori şi eu am senzaţia că doar vieţuim unii pe lângă ceilalţi, fără a exista un interes real a unui om faţă de alt om, bineînţeles acest lucru nefiind valabil pentru relaţiile de familie sau prietenie apropiată. Dar în rest… este jalnic…

EL: Da. Însă, în ultimul timp, foarte mulţi tineri – în special ei acordă atenţie acestui fapt – simt că lumea în care trăiesc trebuie schimbată, dar, din nefericire, fie nu reuşesc, fie nu ştiu cum să facă, singura cale pentru ei rămânând evadarea din această realitate într-una paralelă, în cele mai multe cazuri creată cu ajutorul alcoolului sau a substanţelor halucinogene. Cotidianul din care oamenii încearcă să evadeze are o problemă, este bolnav şi ar trebui vindecat. Însă mereu intervine teama de schimbare, teama de necunoscutul de după schimbare. Ce va fi? Cum va fi? Oare o să-mi placă? Oare îmi va fi bine? Dacă va fi mai rău? Această ultimă întrebare este piatra de moară ce atârnă de gâtul fiecărui om care vrea să schimbe ceva în viaţa sa sau în lume, acestea, de altfel, fiind legate ombilical. Dacă va fi mai rău, cine va fi vinovatul? Eu?! Asta nu e bine deloc! Să accept să fiu vinovat?! Niciodată! Este o responsabilitate prea mare şi grea.

EU: Şi eu gândesc aşa de multe ori…

EL: Nu este nevoie. Nimeni nu îndeamnă la schimbare de dragul schimbării. Este bine să te schimbi atunci când momentul o cere. Dacă simţi că schimbând ceva în viaţa ta va aduce o înbunătăţire a experienţelor tale pe acel palier al existenţei, atunci fă-o. Dacă nu vezi oportunitatea unei schimbări, atunci nu o face. Este simplu. Nu trebuie să faci lucruri pentru că spun alţii sau pentru că n-ai altceva mai bun de făcut. Fă ceva numai atunci când vezi oportunitatea creşterii tale ca fiinţă şi/sau a înbunătăţirii vieţii tale şi a celor din jurul tău. Şi atunci nu mai ai de ce să te temi de urmări, deoarece urmările îţi sunt benefice.

EU: Mda…

EL: Însă, pentru aceasta este nevoie de curaj, de curajul pentru a-ţi asuma responsabilitatea, indiferent de rezultat. Dar, înainte, este bine să fi atent la vocea ta interioară, care îţi va spune când şi unde este oportună schimbarea.

Obligaţiile sunt neplăcute

EL: Dacă sunteţi atenţi veţi observa că peste tot în media, dar şi printre oamenii din jurul nostru există un „cult” al sfârşitului de săptămână, al weekend-ului. Vineri deja toată lumea este înnebunită că începe weekend-ul şi sunt liberi de la muncă sau de la celelalte activităţi desfăşurate în timpul săptămânii. Mă întreb ce-i cu această sacralizare a sfârşitului de săptămână? Singurul răspuns adecvat care îmi vine în minte este că oamenilor nu le place ce fac de luni până vineri şi acesta este motivul pentru care aşteaptă cu sufletul la gură după-amiaza de vineri, când pentru două zile şi câteva ore scapă de obligaţiile zilnice.

EA: Păi da, nu este normal să te bucuri de zilele în care eşti liber/ă faci ce doreşti?

EL: Cum să nu?! Este foarte normal. Dar, vă întreb eu, de ce numai la sfârşitul săptămânii sunteţi liberi să faceţi ceea ce doriţi şi vă place?

EA: Pentru că în restul timpului, de luni până vineri, muncim. Unii avem program de 8 ore, alţii de 10 sau mai mult. Prin urmare, timpul în care să faci ceea ce îţi place este foarte puţin de luni până vineri, aşa că ne limităm la weekend.

EL: Înţeleg… Obligaţiile sunt neplăcute.

EU: Cam da…

EL: Şi atunci ce-i de făcut?

EA: Să scăpăm de obligaţii!, strigă râzând tânăra.

EL: Corect! Nimic mai corect şi necesar: obligaţiile sunt neplăcute, de aceea trebuie scăpat de ele. Şi cum ai face acest lucru?

EA: Hmmm… Căutându-mi un loc de muncă pe placul meu. Atunci, faptul că stau opt ore şi lucrez nu mi s-ar mai părea ceva supărător şi obositor, ci dimpotrivă, satisfăcător şi plăcut.

EL: Este o soluţie bună, care îţi poate rezolva problema. Dar, o rezolvă oare pentru tot restul vieţii tale sau numai pentru o anumită perioadă de timp?

Neprimind nici un răspuns, bătrânul continuă: Eu cred că se rezolvă numai pentru o perioadă de timp. Bineînţeles, cu excepţia situaţiei în care munca pe care o faci îţi place atât de mult, încât să nu te plictisească, să nu devină o rutină niciodată. Am întâlnit destul de rar astfel de cazuri. Şi nu pentru că oamenii nu aveau atracţie faţă de o anumită muncă, ci pentru că nu se străduiau să descopere şi să facă ceea ce le plăcea cu adevărat. Se complăceau în acest gând că munca este o obligaţie, deci este normal să nu-ţi placă, iar pentru plăceri rămâne sfârşitul de săptămână. Însă acest lucru este dăunător pentru tine ca fiinţă umană. Îţi dăunează spiritual, emoţional, sentimental şi, în cele din urmă, fizic. Rutina şi neplăcerea omoară creativitatea, imaginaţia şi dorinţa de a creşte, de a evolua. Poate că nu este uşor să găseşti locul de muncă potrivit, poate că nu este convenabil financiar să faci ceea ce-ţi place, dar te invit să evaluezi ce este mai important pentru tine şi apoi să hotărăşti dacă alegi rutina sau aventura.

Acest îndemn la introspecţie, la evaluare serioasă a priorităţilor şi dorinţelor sufletelor voastre, este valabil în toate celelalte aspecte ale vieţii, nu doar în ce priveşte munca cu care vă câştigaţi cele necesare traiului zilnic. Este valabil în relaţiile cu ceilalţi oameni, în dragoste şi în orice domeniu al vieţii voastre care credeţi că aduce o anumită contribuţie la împlinirea voastră şi la dezvoltarea unei vieţi sănătoase şi fericite. Dacă raţionalul pentru voi este rutina şi obligaţiile, care, bineînţeles sunt neplăcute, este momentul să acţionaţi iraţional şi să faceţi lucrurile altfel…

Iraţionalul interior

EL: Vedeţi voi…, de multe ori, pentru a face fericită o altă persoană, oamenii fac lucruri iraţionale conform cu gândirea lor. Însă, ce este mai important? Să fie mereu raţionali sau să-i vadă fericiţi pe cei din jurul lor. Pentru majoritatea femeilor răspunsul este clar: să-i facă fericiţi pe cei pe care îi iubesc! Cu atât mai mult cu cât fericirea celorlalţi este şi fericirea noastră, deoarece, asemenea râsului sau căscatului, şi fericirea este contagioasă.

EU: Poţi să ne dai un exemplu?

EL: Situaţiile în care cineva poate să acţioneze iraţional sunt numearoase, astfel că vă voi da nişte exemple simple. Când scrieţi un mesaj de iubire pe oglinda aburită din baie, în timp ce partenera/partenerul face duş, sau pe nisipul de la malul mării, mintea voastră raţională va spune că nu are rost să faceţi acel lucru, deoarece va dispărea imediat ce oglinda se va usca sau la următorul val al mării. Însă iraţionalul din interior, unii l-ar echivala cu inima, iar alţii cu sufletul, nu ţine cont de efemeritatea unor acte, ci numai de efectul lor. Prin urmare, faptul că mesajul produce sentimente de bucurie, apreciere, iubire în fiinţa căreia ia fost adresat, contribuind astfel la alimentarea stării de fericire, este mult mai important decât faptul că mesajul va fi şters peste puţin timp. În suflet el va rămâne mereu, evident cu efecte benefice.

EA: Mda…, exclamă cu un oftat prelung, venit parcă din întreaga ei fiinţă, tânăra.

EL: În acelaşi fel se poate acţiona şi în diferite alte cazuri, care pentru alţi oameni pot să pară compromisuri de neacceptat. Dar… aici există un mare dar! Omul trebuie să fie, totuşi, conştient, atent la compromisurile pe care urmează să le facă. Dacă se simte confortabil cu ele şi dacă acestea nu atentează la demnitatea sa de om în vreun fel, atunci poate să acţioneze în direcţia fericirii celuilalt. În caz contrar mai bine aşteaptă o nouă ocazie şi/sau o nouă persoană pe care să o facă fericită.

EU: Este posibil să împaci iraţionalul cu atenţia, cu conştienţa?

EL: Nu este uşor, cel puţin la început, dar este posibil prin muncă asupra ta, asupra felului tău de a fi. Acum ajungem la esenţa funcţionării acestui iraţional interior. Când acţionezi în acest mod situaţia nu este iraţională pentru conştiinţa ta, aflată sub influenţa Sinelui, ci numai pentru partea din tine, mintea, aflată sub controlul Eu-ului, care pentru tot ce face are nevoie de justificări, de certitudinea că va obţine ceva, de explicaţii raţionale. În schimb, partea din tine „sfătuită” de către Sine acţionează în vederea instaurării armoniei, înţelegerii, funcţionării bune a relaţiilor de orice fel dintre doi sau mai mulţi oameni. Această parte din tine va vedea raţionalul şi acolo unde toţi ceilalţi vor vedea ceva iraţional.

Să nu vă fie teamă de a acţiona iraţional dacă este benefic pentru voi sau o altă persoană, indiferent de ce vă vor spune alţi oameni care nu înţeleg lucrurile la fel ca voi. Lăsaţi-vă ghidaţi de conştiinţă, prin puterea intuiţiei, culegând şi savurând fericirea pe care v-o produc sentimentele şi trările pe care unele acte iraţionale le declanşează.

Binele, răul şi intenţia

EL: Am să vă spun o povestioară. Un înţelept a spus odată:

– Cel mai bun medicament pentru oameni este iubirea.

– Şi dacă nu funcţionează, a întrebat cineva?

– Măriţi doza, a răspuns, zâmbind, înţeleptul…

Iubirea este cel mai bun medicament, spunea înţeleptul. Adevăr grăia! Nu este bine să doreşti rău nimănui, cu atât mai mult să-l faci. Este important din ce sursă izvorăsc intenţiile cu care faci diferite lucruri în viaţă. Aceste cuvinte nu sunt praf în ochi, ci lucruri cunoscute de mii de ani. Însăşi intenţia de-a păcătui îndură asemenea pedepse. Cine plănuieşte în sinea lui o crimă, e vinovat de parcă ar fi comis-o. Darmite dacă-şi îndeplineşte planul!, scria autorul Satirelor, Decimus Iunius Iuvenalis, mai bine cunoscut doar ca Juvenal, în satira cu numărul XIII[3]. Şi avea dreptate. Intenţia este un gând, şi la fel cum gândul este energie şi influenţează câmpul energetic din jurul său, intenţia acţionează în aceeaşi manieră.

În realitatea binele şi răul nu au putere proprie; faptele nu sunt nici bune şi nici rele, ci sunt doar fapte; binele şi răul izvorăsc din intenţia ce declanşează acţiunea care a fost catalogată drept bună sau rea. Nici măcar urmările unei acţiuni nu sunt mai importante decât intenţia cu care a fost înfăptuit un anumit lucru.

De asemenea, însă cu câteva secole mai devreme, Socrate, în dialog cu sofistul Polus, discuţie surprinsă de Platon în Gorgias,  la întrebarea Va să zică, tu ai prefera mai curând să fii nedreptăţit decât să nedreptăţeşti?, afirma următoarele: Ba eu unul n-aş vrea nici una nici alta; totuşi, dacă ar trebui sau să nedreptăţesc, sau să fiu nedreptăţit, aş prefera mai curând să sufăr nedreptatea, decât să o comit. (Gorgias, XXIV)

De unde avea Socrate această putere interioară de a accepta mai degrabă să sufere el din cauza altui om, decât să producă el vreo suferinţă unui semen de-al său?

EA: Probabil că îi iubea pe oameni.

EL: Aşa este! Tot ceea ce spunea sau făcea rezultau din intenţii ale căror izvor era iubirea, iubirea pentru fiinţa umană şi pentru viaţă. Iubirea sa pentru viaţă ia dat puterea de a renunţa la ea, atunci când i s-a cerut să-şi schimbe opiniile, modul său de a gândi şi de a fi, lucruri pe care dacă le-ar fi acceptat, ar fi insultat, la propriu, viaţa frumoasă pe care a trăit-o. Drept urmare, să fiţi atenţi la intenţiile ce se ascund în spatele unor cuvinte sau fapte; acest lucru să-l observaţi la ceilalţi oameni. În ce vă priveşte pe voi înşivă, fiţi atenţi la intenţii înainte de a spune sau face ceva. Fiţi atenţi de unde izvorăşte intenţia: din iubire (binele, am putea să spunem) sau dintr-o trăire opusă (adică răul). Dacă intenţia vine din iubire, din bine, atunci mergeţi înainte, dar dacă vine din rău este mai bine să vă gândiţi încă o dată şi încă o dată şi încă o dată… până când intenţia de a face acel lucru dispare.

DA sau NU?!

EL: La fel cum binele şi răul sunt forţe neutre, fără o putere proprie, iar eticheta de rău sau bine este pusă de către intenţia celui ce înfăptuieşte ceva, şi aprobarea (DA) sau respingerea (NU) sunt neutre, efectul lor real fiind imprimat de intenţia din spatele celor două litere.

Pentru că ne uitam întrebător spre bătrân, acesta a simţit că este nevoie de o scurtă explicaţie:

EL: Am considerat ca util să atingem şi problema lui da şi nu pentru a vă face să înţelegeţi importanţa folosirii ambelor adverbe în vocabularul vostru. Viaţa unui om nu va fi mai bună dacă va spune mereu da sau dacă va spune mereu nu. Ambele trebuie folosite atunci când este cazul.

Deci, spuneam că atât da, cât şi nu sunt neutre, nu sunt nici rele, nici bune. Intenţia cu care sunt spuse le dă această calitate. Când vorbesc de intenţie, trebuie să înţelegeţi intenţiile atât faţă de ceilalţi oameni, cât şi faţă de voi înşivă. De aceea trebuie să fiţi atenţi la ce urmări pentru voi sau pentru semenii voştrii pot să aibă vorbele sau acţiunile pe care sunteţi îndemnaţi să le exteriorizaţi. Când intuiţia vă sugerează că ceea ce aţi fost rugat să faceţi sau vi s-a ordonat de către un superior să faceţi nu este bine, adică va aduce un neajuns vouă sau unui alt om, folosirea lui nu este pe deplin justificată. De asemenea, şi în relaţia cu familia sau prietenii, acolo unde interesul cuiva este lezat, puteţi să-l folosiţi pe nu, fără a vă simţi vinovaţi. Când spui nu pentru a evita o faptă dăunătoare unei alte fiinţe sau ţie însuţi, acelui nu i se imprimă caracterul pozitiv pe care îl are şi intenţia din spatele refuzului vostru. Aceeaşi este situaţia şi în cazul lui da. Spuneţi da numai atunci când sunteţi convinşi că ceea ce veţi spune sau face va ajuta persoana care vă solicită ceva, va ajuta alţi oameni sau pe voi înşivă. În schimb, dacă spuneţi da pentru ceva ce aduce un prejudiciu vouă sau unei alte fiinţe, acel da va primi amprenta negativă a intenţiei din spatele său.

Să nu vă fie teamă de a folosi cele două adverbe corect, când este cazul. Nici măcar atunci să nu faceţi excepţii când este vorba numai despre voi. Să nu spuneţi: „doar mie îmi voi face un rău; este în regulă…”. Răul făcut vouă înşivă este tot un rău, care vă va afecta într-un fel sau altul, şi care, în viitor, ar putea să vă împiedice să faceţi un bine. Singurul caz în care puteţi accepta ca ceva rău să se abată asupra voastră, este atunci când, prin el, evitaţi suferinţe aduse altor fiinţe sau acele suflete au parte de beneficii care altfel nu ar fi intrat în vieţile lor. Cei pe care credeţi că îi veţi supăra cu răspunsul vostru vor înţelege motivul care va determinat să daţi acel răspuns. Iar dacă nu vor înţelege… ei bine, atunci nu sunt potriviţi să facă parte din viaţa voastră, deoarece nu sunt pregătiţi să accepte fiinţa extraordinară care sunteţi atunci când utilizaţi corect pe DA şi NU.

Încrederea… sau lipsa ei…

EA: Aş fi interesată cum stă treaba cu încrederea? Personal, mi se pare că a devenit o problemă serioasă în societatea contemporană.

EL: Da. Una dintre problemele de azi ale oamenilor este lipsa de încredere unii faţă de alţii. Iar fără încredere este dificil să stabileşti relaţii normale şi cu adevărat durabile şi benefice pentru ambele părţi.

EU: Da. Încrederea este foarte importantă, dar, în acelaşi timp, a devenit foarte greu de câştigat. Însă, poate că nu este totul pierdut…

EA: Ce vrei să spui?

EU: Într-una din zile, uitându-mă pe internet, am dat peste un site (se poate căuta după: Home Exchange For Vacation) ce combina socializarea şi legarea de prietenii cu petrecerea unei vacanţe frumoase şi la preţ convenabil. Aici oamenii stabilesc relaţii de prietenie şi încredere – care nici pe acest site nu se obţine uşor – după care fac schimb de locuinţe. Dacă se hotărăsc unde doresc să-şi petreacă vacanţa şi găsesc o persoană sau familie din acel loc, careia sau cărora le este pe plac locaţia primilor, fac schimbul de care vorbeam: familia A merge şi locuieşte pe timpul vacanţei în casa familiei B, iar familia B în casa familiei A. Astfel, fiecare îşi petrece vacanţa acolo unde doreşte, economisind suma ce ar fi trebuit să o cheltuiască pe cazare, în acelaşi timp făcându-şi noi prieteni. Evident, acest mod de relaţionare interumană se bazează pe încredere. Deci, cred că se poate, iar omenirea nu este încă pierdută nici pe acest plan.

EL: Da, este o metodă ingenioasă de a-ţi petrece vacanţa acolo unde doreşti, în acelaşi timp făcând economii financiare şi legând noi prietenii. Dar cel mai important câştig îl consider a fi încrederea care se naşte între cei implicaţi. Poate fi începutul unei lumi mai bune. Cu siguranţă este una dintre căile care duc spre o altfel de lume, spuse bătrânul cu un zâmbet satisfăcut.

Însă, dacă vorbim despre încredere, trebuie să vorbim şi despre înşelătorie. De multe ori ceea ce numim noi înşelare a unei persoane, a încrederii ei, este mai degrabă înşelarea unor aşteptări pe care le are cu privire la noi. Dacă nu suntem sau nu facem cum se aşteaptă respectiva persoană, ea se va simţi înşelată, deşi, în realitate, au fost înşelate doar anumite aşteptări de-ale sale.

EU: Da, ar putea fi şi asta.

EL: Dacă vei fi atent o să poţi observa că despre înşelarea unor aşteptări este vorba în toate cazurile. Este valabil şi în ceea ce te priveşte pe tine, atunci când cosideri că cineva ţi-a trădat încrederea. Tu ai avut anumite aşteptări de la acea persoană, iar ea nu s-a conformat, ci a acţionat după cum i-a dictat propria conştiinţă său interes.

EU: Mda… Şi atunci ce e de făcut?

EL: Ar fi mai multe soluţii, însă cel mai bun rezultat îl vei obţine dacă aplici două sau pe toate trei deodată: 1. să-ţi limitezi aşteptările sau, dacă poţi, să le elimini de tot; 2. dacă nu poţi să le elimini total, atunci fi mereu atent şi modelează-ţi aşteptările după felul de a fi şi posibilităţile persoanei faţă de care ai respectivele aşteptări; 3. să fii mai înţelegător cu semenii tăi; cu toţi, nu doar cu familia şi prietenii, deşi în special cu aceştia trebuie să fii, deoarece de la ei ai cele mai mari aşteptări. Cam aceste trei soluţii le văd eu ca fiind cele mai importante şi eficace. Aplicându-le împreună, negreşit vei obţine rezultate foarte bune. Dar şi dacă pui în aplicare numai una dintre ele, este un bun început şi te sfătuiesc, vă sfătuiesc, să începeţi cât mai repede. Schimbarea care va avea loc în voi nu se va lăsa aşteptată.

Cu cât veţi avea mai puţine aşteptări de la oameni, cu atât va fi mai puţin lezată încrederea voastră în ei. Oamenii nu sunt răi sau nedemni de încredere, dar în multe cazuri nu pot să se alinieze cu aşteptările pe care alţii le au de la ei. Fiecare om are propriile nevoie, probleme etc., astfel că nu tot timpul poate să se ocupe şi de cele ale semenilor săi. Dar dacă va exista înţelegere între oameni, înţelegerea că şi persoana lor este importantă şi trebuie să se îngrijească de propriile nevoi sau poate de cele ale altor suflete, atunci şi motivele pentru lipsa de încredere vor scădea semnificativ. Fiecare trebuie să înţeleagă că nu este „buricul pământului” şi că lumea nu se învârte în jurul său. Fiecare trebuie să-ţi descopere şi să-şi conştientizeze locul şi rolul său în lume şi atunci va putea să vadă imaginea de ansamblu a Vieţii, realizând că fiecare vorbă sau faptă, care lui i se pare că îi înşeală încrederea, aşteptările, are un scop bine definit, chiar dacă acesta nu este tot timpul foarte clar pentru el.

În cazul în care există un anumit tip de înţelegere între doi sau mai mulţi oameni, bazată pe încredere, iar unul dintre aceştia nu-şi îndeplineşte cele asumate, atunci se poate vorbi despre pierderea încrederii în ochii celorlalţi. Dar, şi în astfel de situaţii, un om înţelept nu se grăbeşte în a judeca pe cel aflat, la prima vedere, în greşeală. Înţeleptul, înainte să judece o persoană, priveşte pentru câteva clipe lucrurile prin ochii ei, pentru a vedea apoi câtă putere mai are judecata sa. Cât timp omul nu face acest lucru, judecata sa faţă de un semen este incorectă, chiar şi atunci când acel om nu şi-a îndeplinit cele stabilite de comun acord. Mai întâi trebuie cunoscute circumstanţele şi intenţiile acelei persoane şi abia după aceea se poate face o evaluare corectă a celor întâmplate.

Sfatul meu este, dragilor, să aveţi cât mai puţine aşteptări, indiferent de situaţie şi de omul sau oamenii cu care aveţi de-a face, şi fiţi înţelegători, mereu cercetând obiectiv faptele, vorbele şi intenţiile acestora, înainte de a trage concluziile, care, de multe ori, pot să aibă urmări semnificative.

Adevăr sau provocare (minciună)?!

EU: Ca să rămânem în domeniul conceptelor opuse, doresc să vorbim şi despre anumite provocări din vieţile noastre, şi anume provocările numite adevăr şi mincină. Cu toate că vorba din popor, cum că minciuna are picioare scurte, este foarte adevărată, oamenii continuă să se bazaze mult prea frecevent pe minciună în relaţiile dintre ei.

EL: Din punctul meu de vedere numai minciuna reprezintă o provocare, adevărul, după cum o ştim de mii de ani, ne eliberează; mai precis, Iisus a spus: Şi adevărul vă va face liberi. (Ioan, 8:32) Deşi contextul în care Învăţătorul a rostit aceste cuvinte era altul, totuşi, şi în viaţa zilnică, atunci când spui adevărul simţi o uşurare, o eliberare. Însă când minţi în legătură cu ceva, atunci apare provocarea, în sensul că trebuie să ai mereu grijă, căutând soluţii ca minciuna ta să nu fie descoperită.

EU: Ai dreptate. Am lansat discuţia despre adevăr şi minciună, deoarece am vorbit despre momentele în care să ne folosim de da şi nu; cred că ar fi bine să lămurim şi problemele puse de momentele în care putem să spunem adevărul „în faţă” sau în care este mai bine să spunem o minciună; şi, în plus, aş dori să atingem şi problema comportamentului uman în societate: cum este bine să fii, real-adevăr sau fals-minciună?

EL: Mă bucur că ai adus vorba despre aceste aspecte, deoarece sunt foarte importante în devenirea noastră ca fiinţe avansate din punct de vedere spiritual şi moral, dar şi în ceea ce priveşte trăirea unei vieţi fericite.

Cum cred că bănuiţi deja, vă spun din capul locului că minciuna nu reprezintă soluţia nici unui fel de situaţie: punct! Minciuna este în conştiinţa şi mintea umană precum virusul într-un computer: lăsând-o acolo să se dezvolte, va produce prăbuşirea întregului sistem. Minciuna, asemănător virusului, trebuie eliminată din vieţile voastre. Începând de azi, dacă chiar vă doriţi acest lucru. Dar, cum în lumea materială aproape nici o lege nu este imuabilă, după cum se poate constata, există excepţii în care şi minciuna este folositoare. Trebuie însă să fiţi atenţi şi să transformaţi într-o lege personală ceea ce vă spun acum: când vă folosiţi de o minciună pentru a face un bine, acest bine nu trebuie să fie în scop personal, ci în beneficiul unui semen de-al vostru. Ştiu că nu este uşor pentru un om crescut în societatea de azi, în care minciuna este întâlnită la tot pasul şi, în special în interes propriu, dar cu grijă şi atenţie se poate atinge un stadiu în care nevoia de a minţii se dizolvă precum zahărul în apă.

Filosoful grec Socrate, adresândui-se lui Polus, un coleg de-al său de breaslă, i-a spus la un moment dat: Deci, cel mai fericit e acela care nu are vicii în sufletul său, deoarece am văzut că acesta-i cel mai mare dintre rele. (Gorgias) „Deci”, pentru o viaţă fericită cultivaţi virtuţile şi nu viciile.

În ce priveşte modul de a se prezenta al oamenilor în faţa semenilor lor am observat şi eu că unii dintre ei consideră că este mai bine să fie un fals cineva decât un nimeni real. Este vorba despre punerea în aplicare a vechiului proverb decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş, însă într-o altă manieră: dacă însuşirile tale, componente reale ale felului tău de a fi, nu te recomandă, chipurile, ca fiind o persoană extraordinară, atunci preferi să joci un alt rol – unul fals, prezentând calităţi inexistente cu adevărat –, dar care dă bine la public. Însă, această întreagă situaţie este artificială, deoarece este privită dintr-un punct de vedere greşit.

Astfel de situaţii intervin în vieţile acelor oameni care nu au ajuns încă la cunoaşterea a cine sunt ei cu adevărat. Nu sunt conştienţi încă de calităţile şi defectele cu care s-au născut. Fiecare dintre noi le are şi pe unele şi pe celelalte. Însă atunci când le cunoşti, când le conştientizezi, poţi să lucrezi asupra ta, cultivându-ţi mai departe calităţile, sau numai unele dintre ele, şi corectându-ţi defectele, bineînţeles numai dacă acestea te deranjează în vreun fel. Dacă te simţi bine şi împlinit manifestând calităţile şi defectele pe care le ai, poţi fi declarat un caz fericit şi nu mai este nevoie să lucrezi asupra lor decât atunci când momentul o va cere. De asemenea, cunoscându-te cine eşti tu cu adevărat, vei descoperi, mai devreme sau mai târziu, care este rostul tău în această viaţă, ceea ce te va pune într-o relaţie de armonie cu întreaga existenţă, ne mai fiind frustrat de lipsa de apreciere a unora dintre semeni faţă de tine sau de lipsa lor de înţelegere faţă de ceea ce faci. Când descoperi şi conştientizezi esenţa extraordinară a omului care eşti, măştile, falsurile şi minciunile nu îşi vor mai găsi loc în viaţa ta.

Se aşternu o tăcere de câteva minute, după care, schiţând un zâmbet şiret, bătrânul reluă conversaţia:

EL: Dacă am vorbit despre minciună şi adevăr, insistând însă mai mult pe minciună, pentru a balansa energiile ar trebui să mai vorbim puţin despre adevăr. Dar, de această dată, voi aduce în discuţie un altfel de adevăr şi nu adevărul întâlnit în viaţa zilnică.

EA: M-ai făcut curioasă, replică tânăra uitându-se spre bătrân.

EL: Foarte bine, deoarece este nevoie de dorinţă spre cunoaştere atunci când tindem să aflăm adevărul despre care vreau să vă vorbesc. Acest adevăr nu este numai diferit, dar este „adevărul adevărat”, dacă pot să-l numesc aşa. Este realitatea care vorbeşte despre esenţa a tot ce ne înconjoară şi influenţează. Acesta este adevărul spiritual…

Pentru a descoperi şi înţelege adevărul spiritual este nevoie de detaşare şi atenţie. În fiecare zi a vieţii sale omul este supus plăcerii şi neplăcerii, bucuriei şi suferinţei, bunăstării şi durerii etc., însă nu a simţit decât propriile senzaţii transmise de simţurile sale senzoriale. Oamenii se lasă absorbiţi de plăcere sau de durere, fără a înţelege adevărata lor sursă. Plăcerea şi durerea pot deveni surse de cunoaştere, dacă omul nu se lasă acaparat de ele, ci încearcă să le înţeleagă. Ceea ce este de înţeles este „esenţa” acelui lucru care produce plăcerea sau durerea. Acel „lucru” nu trebuie să fie neapărat un obiect, ci poate fi un om, un animal, o plantă şi aşa mai departe. Prin observarea plăcerii sau a durerii omul poate descoperi acel „ceva” care are puterea de a produce o anumită senzaţie. Nu ochiul produce plăcerea unei culori şi nu urechea creează încântarea sunetului, ci „ceva” din culoare şi din sunet. Ochiul şi urechea sunt doar elementele ajutătoare prin intermediul cărora ajung la sufletul uman influenţele exterioare. Dar ceea ce produce influenţa se află în interiorul fiinţei sau a obiectului cu care omul intră în contact.

Esenţa la care mă refer nu poate fi descrisă prin cuvinte. Ea trebuie descoperită şi abia atunci puteţi înţelege despre ce este vorba. De aceea vă îndemn să nu treceţi cu grabă şi superficial peste lucrurile care vă ies în calea vieţii şi sunt importante pentru voi, ci zăboviţi puţin şi străduiţi-vă să le înţelegeţi esenţa; să încercaţi să descoperiţi spiritul din acel „ceva”. Acest adevăr, atunci când îl descoperiţi, vă va arăta lumea înconjurătoare într-o altă lumină, într-o lumină de înţelegere şi unitate pline de o iubire şi trăire minunate. Nu are rost să vă spun mai multe. Vă las vouă plăcerea de a descoperi restul. Încercaţi, străduiţi-vă şi veţi învăţa să existaţi voi în Viaţă şi nu doar viaţa să existe în voi.

Ajutorul reciproc (necondiţionat)

EL: Un alt element de care omul este legat atunci când îşi doreşte o existenţă fericită este cel al ajutorului reciproc. Eu vă recomand ajutorul reciproc necondiţionat, deoarece acesta este acel ajutor care izvorăşte din inimă, din iubirea pentru Viaţă şi Creatorul ei, cărora le aparţin toate fiinţele din Univers. Situaţia în care cineva are nevoie de ajutor, iar tu te afli în posibilitatea de a-l acorda, este momentul pentru a-ţi manifesta ajutorul necondiţionat. Simplu! Însă când te gândeşti că „îl ajut, pentru că şi el m-a ajutat cândva”, sau „îl ajut, deoarece în viitor s-ar putea să am şi eu nevoie de ajutor”, acela nu mai este un ajutor venit din inimă, ci unul rezultat din interes. Acţionaţi în ambele cazuri, când ajutaţi din interes şi când ajutaţi necondiţionat, iar apoi fiţi atenţi la trăirea interioară: fericirea pe care o veţi experimenta ajutând necondiţionat nici nu se va compara ca frumuseţe şi intensitate cu cea trăită în urma ajutorului condiţionat.

EA: Da…

EL: Dar, chiar şi în momentele în care vreţi să ajuţi pe cineva este bine să acordaţi atenţia cuvenită situaţiei. Nu toţi oamenii doresc să fie ajutaţi sau poate nu în acel caz. Trebuie să aveţi grijă, deoarece nu o dată un mare rău s-a născut din cea mai bună faptă. Trebuie să aveţi înaintea ochilor sufleteşti situaţia în care se află persoana pe care vreţi să o ajuţi şi să observaţi dacă modul în care intenţionaţi s-o sprijiniţi este benefic pentru ea şi din punctul ei de vedere, nu numai din al vostru.

EU: Da, înţeleg raţionamentul tău. Însă ştii ce am mai observat? Parcă oamenilor le-ar fi silă de a-i ajuta pe ceilalţi. În anumite oraşe din Statele Unite de pildă, unde ajutorul în comunitate este destul de bine dezvoltat şi organizat, copiii nu sunt învăţaţi să strige „ajutor” atunci când sunt în pericol, ci „foc” sau „incendiu”. Din câte am înţeles este nevoie ca ceilalţi oameni să se simtă şi ei în pericol pentru a interveni, deoarece problema unuia nu este o motivaţie suficientă pentru acţiune. Acesta este un caz mai special, dar cred că aceeaşi atitudine o întâlnim şi în situaţiile mai puţin importante.

EL: Este trist să constatăm că ajutorul pe care oamenii ar putea să-l acorde unei alte fiinţe aflată în nevoie este condiţionat de ceva.

EU: Da, este cu adevărat trist, deşi cred că situaţia se va înbunătăţii în perioada următoare datorită schimbărilor de mentalitate în rândul oamenilor din multe ţări ale lumii, ca urmare a campaniilor de dezvoltare spirituală lansate pe internet şi prin intermediul cărţilor sau conferinţelor. Mereu apar noi mărturii, sub formă de filme mai lungi sau mai scurte, ori de povestiri care aduc în faţa noastră nu doar un exemplu de oameni extraordinari, dar şi o dovadă încurajatoare că omenia încă nu s-a stins în sufletul uman.

EL: Vezi, chiar şi expresia folosită de tine, „oameni extraordinari”, ne transmite un mesaj trist, şi anume că cine sare în ajutorul unui semen de-al său ori ajută o altă fiinţă aflată la anarhie este o persoană ieşită din comun, este extraordinară, adică în afara comportamentului ordinar, de zi cu zi, care, prin urmare, este acela de a nu îi ajuta pe ceilalţi, de a nu fi săritor şi iubitor, milostiv şi empatic.

EU: Ai dreptate. Oare cum s-ar putea schimba ceva în această privinţă? O schimbare mai rapidă faţă de cea actuală şi care să cuprindă o masă mai mare de oameni.

EL: În viziunea mea principalul mod de a determina o accelerare şi intensificare a schimbării din inimile oamenilor în raport cu semenii lor, şi chiar mai mult, în raport cu toate fiinţele, este conştientizarea faptului că toţi suntem interconectaţi, că ceea ce i se întâmplă unui suflet le influenţează şi pe celelalte, că ajutând o altă fiinţă te ajuţi pe tine însuţi la un anumit nivel şi, de asemenea, pe Creator. Nu este o favoare făcută numai celui în nevoie, ci un act extins spre toate fiinţele. Am mai discutat şi vom mai aduce vorba despre faptul că toţi suntem copiii aceluiaşi Creator, făcuţi după chipul şi asemănarea sa, adică din aceeaşi esenţă divină. Când aceste lucruri vor fi înţelese în profunzime, în suflet, şi nu doar la suprafaţă, adică în minte, cred că vor avea loc schimbări mari şi rapide în relaţionarea dintre oameni şi în raportarea oamenilor la celelalte fiinţe.

EU: Sunt de acord cu tine şi sunt încrezător că aceste schimbări nu numai că au început, dar vor şi creşte în intensitate cu cât mai multe persoane vor observa beneficiile şi fericirea care vin odată cu schimbarea mentalităţii care a guvernat până acum relaţiile interfiinţe, dacă pot să spun aşa…

Motivul: ajutor sau obstacol?

EL: Aprofundând puţin problema ajutorului condiţionat şi necondiţionat, vreau să vă atrag atenţia asupra unui alt aspect al condiţionării sau limitării. Mă gândesc la faptul că oamenii tot mai des, dacă nu chiar permanent, au nevoie de motive, de motivaţie pentru a face ceva. Poate că este ceva normal. Cum să faci ceva dacă nu ai motiv? Pentru unele acţiuni chiar ai nevoie de motiv. Însă mulţi oameni vor ajunge ca la un punct din viaţă să nu mai aibă nevoie de motive pentru a face anumite lucruri, deoarece le vor face din „natura” lor. Dar până atunci să vedem de ce au nevoie semenii noştri de motive şi care este sursa acestora…

Fiecare om are dorinţe. Este foarte greu să trăiască fără dorinţe. Pentru aceasta, omul ar avea nevoie de o împăcare cu existenţa sa la un nivel atât de profund, încât să se lase pur şi simplu „în voia lui Dumnezeu” şi să accepte senin tot ceea ce apare în viaţa sa. Dar este cale lungă până la o astfel de împăcare cu viaţa şi numai foarte puţini ajung până la capăt, majoritatea oamenilor nefăcând nici măcar un pas pe acest drum. În consecinţă, rămânem cu dorinţele „pe umeri”. Însă, dorinţele nu reprezintă ceva rău dacă suntem mereu atenţi şi „cernem grâul de neghină”, adică dorinţele folositoare de cele nefolositoare. Nu este greu să faci acest lucru dacă ai stabilit în sufletul tău cum vrei să trăieşti. Când şti aceasta, te vei axa pe dorinţele care pot să transforme viaţa ta în felul în care ţi-ai imaginat-o. În acest context observăm că dorinţele se transformă în motive pentru a face un anumit lucru, pentru a atinge un ţel. Deci, motivele se nasc din dorinţe. Spre exemplu, dacă un om doreşte să-şi ajute semenii, această dorinţă se tranformă în motivaţia de a deveni medic sau asistent social, preot sau poliţist, adică de a-şi alege o cale prin care poate să ajute pe ceialalţi oameni. Acesta este un exemplu de motiv folositor, atât pentru omul nostru, ajutându-se să devină o persoană mai bună şi să crească spiritual, cât şi pentru semenii săi, care nu doar că sunt ajutaţi să depăşească problema pe care o au, dar poate vor fi şi inspiraţi de dăruirea acestuia faţă de ei şi îi va determina să acţioneze, la rândul lor, în folosul comunităţii din care fac parte.

Să vedem şi un exemplu de dorinţă transformată în motiv nefolositor. Să spunem că un om de afaceri doreşte să fie o persoană de succes, care reuşeşte în viaţă, care este un model de urmat, iar ceilalţi să se uite admirativ la el. Însă, într-o zi când merge pe stradă, pe jos, vede un beţiv căzut la pământ, dar demnitatea sa de om cu succes în ceea ce face, de om elegant, curat şi la care oamenii se „uită-n sus”, nu îi permite să se coboare într-atât încât să ridice de pe jos un om de nimic, care îşi iroseşte şi distruge viaţa consumând alcool, care este murdar şi oferă o pildă negativă pentru societate. Întâlnim destule cazuri de acest fel, poate chiar şi noi ne-am comportat aşa uneori. Acesta este un exemplu de dorinţă şi motiv nefolositoare, nici pentru omul în cauză, care va deveni tot mai distant de nevoile celorlalţi, şi nici pentru semenii săi, care luând-ul ca model, vor considera că acesta este comportamentul omului de succes. În concluzie, motivul poate să fie atât un ajutor, cât şi un obstacol în calea voastră, atunci când vreţi să atingeţi un ţel propus – numai de voi depinde.

Îndemnul meu este să aveţi mereu atenţia trează şi să vă evaluaţi bine dorinţele, deoarece ele vă motivează să faceţi una sau alta, într-un fel sau altul. După ce vă veţi cunoaşte pe voi înşivă şi veţi deveni siguri de felul cum vreţi să fie viaţa voastră, dorinţele se vor alinia de la sine cu felul vostru de a fi, dar până atunci, alături de ceea ce am discutat deja şi de ceea ce vom discuta în continuare, atenţia şi voinţa voastră joacă un rol hotărâtor. Să nu lăsaţi niciodată ca dorinţele şi motivaţiile altor oameni să devină ale voastre. Voi înşivă sunteţi singurii care puteţi hotărâ ce fel de viaţă este mai folositoare pentru ca sufletul vostru să fie fericit şi împlinit.

Anturajul

EU: Se spune că eşti ceea ce gândeşti sau eşti ceea ce mănânci. Cred că această „lege” este valabilă şi în ceea ce priveşte oamenii cu care te înconjori şi de aceea a apărut vorba spune-mi cu cine te înconjori ca să-ţi spun cine eşti.

EL: Şi aşa este. Dacă nu eşti un caracter destul de puternic, cu timpul vei deveni asemănător celor pe care îi ai mereu în preajmă. Te vor influenţa, în bine sau rău, depinde de felul lor de a fi.

EU: Şi eu am crescut într-un cartier în care mulţi prieteni abia dacă terminau liceul sau o şcoală profesională, erau fumători şi consumau alcool destul de frecvent. Deşi stăteam mult cu ei, nu am adoptat nici una dintre viciile enumerate şi nici nu mi-am abandonat studiile, mergând mai departe, la facultate.

EL: Înseamnă că ai avut tăria necesară pentru a nu te lăsa influenţat de anturaj. Probabil că ai avut un ajutor şi în părinţi, care te-au sfătuit corect.

EU: Este adevărat că părinţii m-au îndemnat mereu să învăţ, pentru că aşa voi avea o viaţă mai bună.

EL: Vezi, acest lucru contrează mult, însă nu este de ajuns. Mulţi părinţi sunt exemple extraordinare pentru copiii lor, dar, în cele din urmă, copiii o iau pe o cale greşită. Este nevoie şi de tărie personală, de discernământ, de a te gândi la binele tău. Dacă anturajul nu te ajută, ci dimpotrivă, te îndeamnă spre lucruri nefolositoare vieţii tale, este mai bine să renunţi la el, să te îndepărtezi de oamenii a căror influenţă nu îţi este benefică. În adolescenţă este mai dificil, deoarece tinerii nu sunt încă foarte înţelepţi, deşi în ultimii ani suntem martorii unui număr tot mai semnificativ de excepţii, tot mai mulţi adolescenţi, şi chiar copii, dau dovadă de o înţelepciune adâncă. Acest lucru este extrem de îmbucurător, deoarece vor fi un exemplu pentru ceilalţi copii şi adolescenţi. Şi cei tineri, chiar dacă mai sunt în grija părinţilor, sunt responsabili de propria viaţă, de ce se va întâmpla cu ea. Numai de ei depinde dacă urmează sfaturile utile pe care le primesc sau le adoptă pe cele nefolositoare.

Aceeaşi problemă apare şi în cazul adulţilor, care nu-i mai au pe părinţi în spatele lor tot timpul şi care sunt în totalitate responsabili de vieţile lor. Şi în cazul acestora anturajul poate să fie dăunător. Cei din jurul lor pot să le dăuneze în diferite moduri: prin viciile pe care le au, prin comportament, prin limbaj sau prin idei. Cum am spus deja, fiecare este singurul resposabil de viaţa sa, de ceea ce se întâmplă în ea, fie că ia decizii „de capul său”, fie că se lasă influenţat de prieteni sau colegi. Trebuie să fie conştient de cine este şi ce vrea de la viaţă, de cum vrea să devină (în cazul în care vrea să schimbe ceva la el însuşi) şi cum vrea să fie viaţa sa în viitor (în cazul în care nu îi place cum este acum). După ce a stabilit acestea, urmează să ia câteva decizii importante, care în unele cazuri pot fi dureroase, cum ar fi: să-şi facă ordine în anturaj.

Este foarte important cu ce fel de oameni vă înconjuraţi, dacă aceştia vă sunt prieteni reali şi vă susţin în ceea ce vreţi să faceţi sau sunt cu voi doar din interes şi fericirea ori succesul vostru îi va supăra, îi va deranja. Dacă este vorba despre primul caz, atunci sunteţi „fericiţi câştigători” şi vă veţi bucura de suportul anturajului vostru în tot ceea ce veţi întreprinde; dacă este vorba despre situaţia a doua, trebuie să fiţi tari şi să acţionaţi rapid: să vă îndepărtaţi de cei care vă contrazic mereu, care încearcă să vă convingă că nu faceţi bine ceea ce faceţi, atunci când voi sunteţi convinşi că e bine, care încearcă să vă impună ideile şi modul lor de a fi, în loc să vă susţină în ideile şi felul vostru de a fi şi de a gândi, care, în cele din urmă, vă definesc. Poate că vă va fi greu să vă despărţiţi de unii oameni, dar trebui să puneţi în balanţă ceea ce vreţi: un autentic EU, cu o viaţă împlinită şi prieteni adevăraţi, care vă iubesc pentru ceea ce sunteţi, sau un fals EU, care  încearcă să supravieţuiască înecului în torentul ideilor şi dorinţelor pe care falşi prieteni se străduiesc să i le impună. Este numai şi numai alegerea voastră!

Omul niciodată nu trebuie să uite că viaţa înseamnă evoluţie şi devenire pentru el ca fiinţă şi că stagnarea în interiorul unor paradigme şi a unor situaţii în care nu se regăseşte nu este o opţiune, ori este o opţiune ce îi dăunează. De aceea trebuie să se înconjoare de oameni aflaţi pe „aceeaşi lungime de undă” cu ei sau care îi sunt prieteni adevăraţi şi îl vor susţine pentru a-şi îndeplini visele. La un moment dat, moment de care cei mai mulţi oameni se tem, deoarece este ultimul din viaţa lor, fiecare om va deveni o amintire pentru cineva, pentru mai multă sau mai puţină lume, depinde de fiecare. Tot aşa depinde de fiecare în parte dacă va fi o amintire plăcută sau una neplăcută pentru familia, prietenii, colegii şi cunoştinţele lăsate în urmă.

Dar, există o situaţie, specială am putea să-i spunem, în care nu este nevoie să vă „curăţaţi” anturajul de persoanele cu influenţă nefastă. Atunci când un om este conştient de menirea şi puterea sa ca fiinţă în această viaţă, nu este nevoie să se înconjoare numai de oameni pozitivi şi care îl sprijină, ci poate păstra şi provocări în viaţa sa, adică oameni cu o influenţă negativă asupra celor din jurul lor. Când îi este totul clar în suflet şi minte, nu există provocare destul de mare pentru a-l deturna de la scopul pe care şi l-a propus şi doreşte să-l atingă. Dacă cei din anturaj nu vor fi „acolo” pentru el, omul puternic va fi „acolo” pentru cei din anturajul său. În acest caz va fi precum în întâmplarea următoare.

În Grecia antică se ştia despre filosoful Stilpon, originar din oraşul Megara, că avea o fiică destrăbălată, măritată cu un discipol de-al său, dar care obişnuia să „calce pe alături”, înafara căsătoriei. Într-o zi, cineva îi spuse lui Stilpon că fiica sa îl face de ruşine. La acestea filosoful a răspuns senin: Nu într-atâta cât sunt eu o cinste pentru ea.[4]

Realitatea lor versus realitatea ta

EU: Citeam lunile trecute o afirmaţie a speaker-ului motivaţional şi autorului Les Brown. Aceasta suna astfel: Nu permite ca părerea cuiva despre tine să devină realitatea ta. În lumea de azi mi se pare un sfat foarte important.

EL: Şi chiar este. Percepţia oamenilor despre tine sau a ta despre ei este una subiectivă, mai ales că în primele momente este inconştientă, iar când devi conştient că evaluezi o anumită persoană, beneficiezi încă de informaţii prea puţine pentru a ajunge la o concluzie obiectivă. Se spune că aparenţele înşeală şi aşa este în majoritatea cazurilor, iar în contextul la care ne referim acum nu beneficiezi pentru a-ţi forma o părere decât de aparenţe.

EU: Ştiu ce spui. Am trăit acest lucru de mai multe ori. Când am văzut sau făcut cunoştinţă cu o persoană mi-am făcut o anumită părere, însă în cele mai multe situaţii, după ce am ajuns să o cunosc mai bine, mi-am schimbat părerea despre ea cu 180%.

EL: Dar mai există aici o problemă pe care mă simt obligat să o aduc în discuţie, deoarece, în general, oamenii nu ţin seama de ea, ceea ce poate să le altereze percepţia în timp asupra celorlalţi. Este vorba de raportarea la acţiunile întreprinse de semeni. Atunci când vezi că cineva, un prieten, un coleg, face ceva ce ţie nu-ţi place, spune ceva cu care nu eşti de acord sau are o concepţie diferită de a ta, automat îl judeci, te deranjează că „ale lui” sunt diferite de „ale tale”. Acelaşi lucru se întâmplă în mintea celorlalţi oameni în raport cu tine. Şi atunci percepţia asupra cine eşti tu în realitate poate fi deformată. Din această cauză este bine ca semnalele pe care le primeşti din afară asupra felului tău de a fi, să le treci prin filtrul conştiinţei tale, să simţi ceea ce este corect şi ce este percepţie subiectivă – dictată de credinţele, educaţia sau viziunea asupra vieţii – a celui care a generat judecata.

EU: Ai coborât în profunzimile acestor manifestări, de aceea nu mă miră faptul că numai puţini oameni privesc lucrurile şi din acest unghi.

EL: Tocmai din această cauză te avertizez, vă avertizez pe amândoi, că este nevoie de o atenţie permanent vie pentru a observa nuanţele din informaţia externă care vă bombardează continuu mintea şi spiritul. Iar pentru a discerne între grâu şi neghină este nevoie de cunoaşterea materialului cu care lucraţi, în cazul nostru trebuie să vă cunoaşteţi pe voi înşivă. Numai astfel veţi putea înţelege ce este adevărat şi ce trebuie să treceţi cu vederea dintre informaţiile exterioare referitoare la voi. Făcând acestea, vă puneţi fiinţa la adăpost de a fi influenţată nefolositor din exterior şi veţi evita ca realitatea altora, adică pe care o percep ei, să devină şi a voastră şi să vă îndepărteze de drumul corect pe care mergeţi.

Critica înseamnă dezvoltare

EL: Este bine să ştiţi şi faptul că, de-a lungul vieţii o parte dintre oamenii cu care veţi intra în contact nu vă vor simpatiza, vă vor critica, nu vă vor înpărtăşi ideile şi punctele de vedere, nu se vor purta frumos cu voi, unii vă vor invidia, alţii chiar urâ, indiferent dacă voi ştiţi că nu le-aţi dat motive pentru un astfel de comportament. Asta este faţa ne-bună a monedei. Pe cealaltă faţă, care este cea favorabilă vouă, scrie cu litere aurite: Nu are importanţă! Şi aşa este: chiar nu contează toate acestea. Nu aveţi nevoie în jurul vostru de aceşti oameni, nu aveţi nevoie de aprobarea lor, de simpatia lor sau de altceva de la ei. Cei de care aveţi sau veţi avea vreodată nevoie vor fi acolo pentru voi negreşit şi nu vă vor evalua înainte de a vă acorda ajutorul, ci o vor face necondiţionat. Aceştia sunt oamenii care contează în viaţă.

Dincolo de faptul că nu trebuie să fiţi supăraţi atunci când cineva nu vă apreciează, critica şi faptul că sunteţi contrazişi din când în când sunt utile. În dialogul său cu filosoful Gorgias, consemnat de Platon, Socrate a spus la un moment dat: Eu socot că a fi combătut e un bine cu atât mai mare, cu cât e un mai mare bine ca cineva să scape el însuşi de cel mai mare rău, decât să scape pe altul. Căci eu cred că nu există un rău mai mare pentru om decât o părere falsă… (Gorgias, XII)

EU: Adevărat, dar nu ar fi şi mai bine dacă ai reuşi să îi scapi şi pe alţii de lucrurile rele din viaţa lor, cum ar fi părerea falsă despre cineva sau ceva, ori de obiceiul de a critica?

EL: Bineînţeles că ar fi mai bine; însă rezolvând această problemă la tine însuţi, printre altele acceptând criticile sau combaterile la adresa ta şi considerându-le mai degrabă constructive decât distrugătoare ale personalităţii tale, vei putea nu doar ajuta pe alţii, dar vei putea s-o faci cu o eficienţă mai mare. Deci, sfatul meu este că trebuie acceptată fără supărare orice critică sau contrazicere venită cu intenţii curate – însă nu trebuie ignorate nici dacă sunt emise cu rele intenţii – deoarece pot fi educatoare bune ale spiritului nostru.

Când a fost întrebat dacă nu îl deranjează faptul că unii îşi bat joc de el, acelaşi filosof atenian, Socrate, a răspuns: Trebuie să ne livrăm cu bună voie poeţilor comici, căci, dacă ei ne batjocoresc pentru defecte reale, ne fac un serviciu că le putem îndrepta, iar de nu, insultele lor nu ne ating. (Despre vieţile…, II.36)

În concluzie… omul înţelept nu se lasă descurajat de criticile celorlalţi, ci se foloseşte de ele pentru a se dezvolta şi evolua continuu.

Să luptăm pentru pace!

EA: Beneficiile ce pot rezulta schimbând câte ceva în gândirea noastră sunt observabile de-a lungul întregii conversaţii de până acum. Este bine să ne reevaluăm din timp în timp.

EL: Aşa este. La fel cum faceţi controale medicale regulate pentru întreţinerea sănătăţii fizice, aşa trebuie făcut şi cu sănătatea mentală şi spirituală, reevaluând regulat modul de gândire şi de relaţionare cu lumea exterioară. În plus, uneori oamenii ar trebui să schimbe nu doar paradigma vieţii lor, dar şi pe cel al vorbirii. Modul în care se exprimă influenţează lumea din jurul lor. Acesta este un fapt cunoscut cu mii de ani în urmă. Iar din felul cum se exprimă cineva se poate deduce foarte uşor cum gândeşte, deoarece cuvintele reprezintă exteriorizarea gândurilor. Prin urmare avem o problemă cu exprimările de genul: să luptăm pentru pace!

EU: Ha-ha! Chiar că sună ciudat: să luptăm pentru pace…

EL: Mai grav este că suntem martorii unei contradicţii în idei. Iar atunci când, în mintea noastră are loc această opoziţie, nimic folositor nu se naşte în lumea exterioară.

EA: Cum aşa?

EL: Vă spuneam mai devreme că ideile, gândurile sunt unde energetice care acţionează asupra câmpului eteric, energetic al lumii din jurul nostru, influenţând, bineînţeles, şi alţi oameni, mai precis gândurile lor. Vă mai spuneam că acele gânduri vor avea o influenţă mai puternică, ce primesc mai multă energie de la emiţător, adică de la noi, prin concentrare, prin atenţia îndreptată asupra lor. Însă, când în gândul nostru se nasc idei, dorinţe contrare, ele se neutralizează una pe alta sau se va materializa o parte mai mare din dorinţa pe care vom insista mai mult, dintre cele două.

Exemplul oferit de enunţul luptăm pentru pace este revelant şi urmările sale pot fi observate în jurul nostru. Pacea, în sine, presupune lipsa luptei, lipsa conflictului, iar lupta presupune lipsa păcii, adică sunt două concepte contrare şi cu vibraţii diferite. Ştim că pentru a obţine ceva, prin Legea Atracţiei sau a Materializării, trebuie să intrăm pe aceeaşi frecvenţă de vibraţie cu acel „ceva”. Când ne dorim pace în lume, întreaga noastră fiinţă trebuie să aibă frecvenţa de vibraţie ca şi sentimentul de pace. Apoi, când spunem că vrem să luptăm pentru pace este clar că ne gândim la un conflict, fie fizic, fie doar verbal, însă este un conflict, a cărui apariţie în sufletul nostru creează o altă frecvenţă vibratorie. Astfel, această nouă vibraţie o neutralizează pe prima, pe cea care ar fi atras pacea. Iar dacă insistăm mult pe lupta pentru pace, vom atrage în experienţa noastră exterioară tocmai lucrul pe care insistăm, adică lupta. Oare nu din această cauză vedem atâtea conflicte în lume, chiar dacă este plin de oameni şi organizaţii care LUPTĂ pentru pace?

EA: Uau! Nu m-am gândit niciodată că şi printr-o astfel de gândire putem să atragem în vieţile noastre lucruri nedorite, chiar dacă în realitate noi doream ceva pozitiv.

EL: Aceasta este realitatea, chiar dacă multă lume nu ştie cum funcţionează ea. De aceea spun că toţi oamenii ar trebui să fie atenţi la exprimare, deoarece aceasta le poate arăta care este modul lor de gândire, dar şi a celorlalte fiinţe, câştigând astfel posibilitatea de a o corecta şi a-şi readuce gândurile pe frecvenţa acelui lucru pe care doresc să-l atragă în existenţa lor.

Maturitate prin iertare

EL: De-a lungul istoriei s-a considerat despre o fiinţă umană că devine matură atunci când împlineşte o anumită vârstă: 14 (în cazul femeilor), 16, 18 sau 21 de ani. Dar, este oare mai importantă vârsta sau dezvoltarea fizică pentru a fi declarat matur? Sau este mai bine să ne ghidăm după dezvoltarea sufletească? Eu cred că adevărata maturitate este obţinută atunci când spiritul uman atinge o anumită dezvoltare, capătă anumite însuşiri.

Iertarea este „unealta” care ne ajută să învingem suferinţele cauzate de alte persoane sau de noi înşine. Ne ajută să învingem trecutul. Ne ajută să accedem spre un nivel superior de spiritualitate şi conştienţă.

Am alăturat aceste două însuşiri, deoarece, în cele mai multe situaţii, ele merg mână-n mână.

Fiindcă amândoi tăceam, bătrânul a continuat:

EL: Am să vă dau definiţia spirituală a maturităţii şi atunci veţi înţelege. Pentru mine, un om matur este acela care atunci când este rănit de cineva nu se grăbeşte să-i plătească înapoi cu aceeaşi monedă şi astfel să se simtă bine – ceea ce, evident, este o iluzie –, ci se transpune în pielea celeilalte persoane, încercând să înţeleagă de ce a făcut ceea ce a făcut. Iar apoi, dacă mai simte nevoia, poate să şi judece, să şi plătească înapoi…

EU: Şi atunci când poţi să înţelegi motivele care au determinat pe cineva să acţioneze într-un anumit fel poţi să-l ierţi mult mai uşor?

EL: Da! Amintiţi-vă ce a exclamat Christos pe cruce fiind: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. (Luca, 23:34) De ce a spus Iisus aceste cuvinte? Deoarece era conştient de faptul că, atât poporul care ia cerut moartea, cât şi autorităţile care l-au judecat şi răstignit, au acţionat necunocând intenţiile sale şi scopul său în această lume; şi, în neştiinţa lor, au făcut o faptă condamnabilă, însă Iisus i-a iertat.

Atunci când vă puneţi în pielea celui care vi se pare că a greşit faţă de voi, puteţi descoperi dacă ştia ce face sau nu ştia ce face. Înţelegând aceasta, vă va fi mai uşor să iertaţi. Însă, aceasta este numai o etapă intermediară în drumul spre atingerea maturităţii adevărate. Ea va fi atinsă atunci când iertarea sălăşluieşte în om, ne mai având nevoie de nici o dovadă amelioratoare, de nici un impuls pentru a ierta. Un suflet matur ştie din natura sa că orice om care greşeşte faţă de el, o face neştiind ce face. Pentru că, dacă cel care greşeşte s-ar cunoaşte pe el însuşi, ar cunoaşte adevărata sa natură, nu ar mai fi posibil să facă ceva ce ar putea să dăuneze unei alte fiinţe. Deci, dragii mei, păstraţi iertarea în voi. Nu lăsaţi să fie alungată de nimeni şi nimic, oricâtă durere ar părea, la prima vedere, că vă produce ceea ce necesită iertarea voastră.

EA: Mda…

EL: Ar mai fi ceva… Uneori trebuie să acordaţi atenţie scuzelor care vă sunt prezentate, deoarece vor exista sau există deja oameni care ţin mai mult la relaţia voastră de prietenie sau colegialitate decât la demonstrarea cu orice preţ a propriului adevăr. Astfel, unele cereri de scuze sunt sau vor fi făcute din politeţe şi grijă, nu pentru că aţi avea dreptate. Iar dacă veţi fi atenţi şi veţi fi lipsiţi de o gândire egoistă, veţi putea observa şi îndrepta lucrurile, evident, dacă asta doriţi. Însă, maturitatea despre care vorbesc aici, vă va îndruma spre a îndrepta lucrurile. Printr-un astfel de mod de a relaţiona cu semenii voştri, în acelaşi timp vă dezvoltaţi din punct de vedere moral, prin asumarea propriilor greşeli, şi îi impulsionaţi şi pe ceilalţi să procedeze la fel, urmând pilda voastră. Exemplele pozitive au darul de a ajunge până şi la cele mai împietrite inimi.

Libertatea

EU: Cred că şi libertatea joacă un rol în atingerea stării de fericire a omului. Ce părere ai?

EL: Corect. Dacă înţelegi ce înseamnă libertatea, atunci poţi adăuga şi acest element la puzzle-ul foarte complex al fericirii, pe care ne străduim să-l întregim prin această conversaţie.

EU: Ce vrei să spui prin: „dacă înţelegi ce înseamnă libertatea”?

EL: În primul rând trebuie făcută diferenţa dintre tipurile de libertate. Există libertate fizică şi de exprimare, libertate mentală şi spirituală. Acestea pot exista atât separat, cât şi împreună. Dar, aşa cum o nuia poate fi ruptă uşor, pe când un mănunchi de nuiele pot fi rupte mult mai greu, la fel este şi cu libertatea. Dacă posezi una dintre tipurile de libertate, ea poate să fie uşor distrusă, dar când ai parte de toate deodată, devi invincibil.

EU: Nu mi-am pus problema în felul aceste niciodată.

EL: Este de înţeles. Ţine foarte mult de societatea şi de sistemul educaţional în care ai crescut. Niciuna dintre ele nu cultivă libertatea cu adevărat. Toate se axează numai pe libertatea fizică şi pe cea de exprimare verbală, iar libertatea fizică pare să fie – cel puţin acest lucru este încrustat adânc şi cu litere de aur în conştiinţa umană – singurul lucru care contează şi pe care se pune cu adevărat valoare. Însă mult mai importante sunt libertatea minţii şi, în special, libertatea sufletească.

EA: Cred că este greu să atingi libertatea pe toate aceste planuri, nu-i aşa?

EL: Nu este foarte greu, în special datorită faptului că una o determină pe cealaltă, la fel ca în cazul altor componente ale vieţii. Când atingi libertatea sufletească, spirituală, poţi să te consideri liber şi pe celelalte planuri. Dacă porneşti dinspre libertatea fizică, s-ar putea să nu ajungi niciodată la cea spirituală, dar dacă obţii libertatea sufletească le ai automat şi pe celelalte, libertatea gândirii, a exprimării şi pe cea fizică.

EA: Înţeleg. Cum ai definii această libertate totală care cuprinde în sine toate celelalte tipuri de libertate?

EL: Hm… Cred că libertatea totală se obţine prin detaşarea faţă de rezultatul a tot ceea ce faci în viaţa ta.

EU: Atât?!

EL: Atât. Pentru mine ajunge. În momentul în care nu mă ataşez de rezultate, sunt liber să gândesc şi să fac ce doresc, pentru că nu există ceva care să mă limiteze în nici un fel. Totuşi, atunci când ne gândim la independenţă în viaţa umană este important ca cel în cauză să înţeleagă că niciodată ea sau el nu se află în control 100% a vieţii proprii. Cei care cred că deţin controlul total ajung să de-a greş şi să aibă experienţa unor dezamăgiri serioase atunci când viaţa lor nu se desfăşoară aşa cum au programat-o şi cum încercau să o modeleze prin control. Secretul se află tocmai în această înţelegere şi în detaşarea amintită, pentru a avea acea tărie interioară, născută din libertatea sufletească, de a te lăsa în voia Vieţii, fiind conştient de faptul că Viaţa va face totdeauna ce este mai bine pentru tine în acel moment, evident dacă tu nu vei opune rezistenţă.

EA: Cred că ajungem din nou la nevoia cunoaşterii de sine şi a scopului tău în această lume. Sau mă înşel?

EL: Nu te înşeli deloc. Libertatea sufletească se instaurează tocmai atunci când descoperi, când înţelegi cine eşti tu cu adevărat, când ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. După ce realizezi libertatea sufletească, ţi se va dezvălui şi misiunea ta în această viaţă, care îţi va aduce libertatea minţii, libertatea de gândire. Când le posezi pe acestea două, libertatea de exprimare în exterior şi cea de acţiune (sau fizică) vin de la sine, deoarece când te cunoşti pe tine însuţi (libertatea spirituală) şi şti care este rolul tău în lume (libertatea minţii), nu mai există nici un obstacol care să-ţi îngrădească libertatea de exprimare şi pe cea fizică.

De ce credeţi că avem atâţia eroi şi martiri de-a lungul istoriei? Pentru că şi-au dezvoltat aceste libertăţi şi nimeni şi nimic nu ia mai putut împiedica în drumul lor. Bineînţeles, aparent au fost împiedicaţi prin suprimare fizică, însă acest lucru nu a făcut decât să întărească mesajul pe care aceste fiinţe minunate le-au adus în lume.

Şi ca să-mi închei răspunsul la întrebarea ta, continuă bătrânul uitându-se spre mine, da, libertatea, atunci când o înţelegi şi o realizezi, poate să contribuie într-o măsură nespus de mare la fericire, atât la a ta personală, cât şi la a celor ce intră în contact cu tine.

Ochelarii 3D

EL: Apropo… V-aţi gândit vreodată că lucrurile sau acţiunile care vouă vă par mici şi cu urmări nesemnificative, pentru alte persoane reprezintă un ajutor nepreţuit?

EU: Nu prea…

EA: Uneori…

EL: Este totuşi foarte adevărat. La fel cum micul pas pe Lună a lui Neil Armstrong a reprezentat un uriaş pas pentru omenire…

De asemenea puteţi vedea cum diferă viziunea oamenilor asupra lumii care îi înconjoară. Pentru cei mai mulţi Pământul este cam singura planetă din Univers, acest adevăr devenind vag doar atunci când îşi amintesc de planeta roşie şi poate de Venus. Iar stelele sunt cel mult nişte corpuri cereşti ce emană lumină, proprie sau primită de la Soare, şi care, ne spune şi poetul Mihai Eminescu: Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.

Pentru alte persoane în schimb, Universul conţine atât de multe planete încât mintea noastră nici nu poate să înţeleagă acel număr, iar aşa-numitele stele nu sunt corpuri cereşti, ci sisteme solare cu un soare şi planete proprii. Dar această diferenţă de perspectivă nu este dată de prostia unuia şi inteligenţa celuilalt, ci de interesul pe care îl are asupra unei probleme. Când cineva este interesat de ceva, se documentează, iar cine nu, nu. Puteţi lua ca exemplu şi diferenţa dintre imaginile bidimensionale şi cele tridimensionale. Daca vreţi să vedeţi un film 3D la cinema trebuie să vă puneţi ochelarii respectivi. Doar cu ajutorul lor – ochelarii reprezentând curiozitatea ta, dorinţa de a cunoaşte mai mult – poţi vedea în profunzime. Astfel, atunci când cineva se află în nevoie şi aveţi posibilitatea de a-l ajuta, nu vă mai gândiţi cât de puţin înseamnă pentru voi acel ajutor şi că nu veţi schimba lumea acordându-l, ci faceţi ceea ce simţiţi şi lăsaţi persoana ajutată să hotărască importanţa acţiunii voastre. Este ca şi când vă uitaţi împreună la un film 3D, însă semenul vostru are ochelarii puşi (nevoia), iar voi sunteţi fără, ceea ce face diferenţa de percepţie a detaliilor.

Acestea au fost numai nişte exemple, însă diferenţa de percepţie este valabilă pe toate palierele vieţii. De aceea este indicat să vă puneţi ochelarii 3D ai atenţiei şi să priviţi oamenii, faptele şi lucrurile în profunzime, în adâncime, în esenţa lor, nu doar pe axele verticală şi orizontală. Numai aşa puteţi observa ce până acum v-a scăpat percepţiei, numai aşa puteţi vedea lucruri minunate acolo unde alţii nu văd nimic, numai aşa puteţi face din existenţa voastră o succesiune de evenimente ieşite din comunul observaţiei fără aceşti ochelari 3D. Astfel, succesiunea evenimentelor deosebite vor tranforma vieţile voastre, vor aduce în ele scopul, împlinirea şi, nu în ultimul rând, fericirea.

***

Abia terminase bătrânul ultimul cuvânt, că dinspre partea din faţă a caravanei se auzi strigătul ghidului principal, care anunţa într-o engleză destul de bună că imediat ajungem la oaza în care urma să înoptăm.

Hmmm… Se încheia şi prima zi a călătoriei noastre. Dar, parcă mai mult decât odihna bine meritată de după o zi lungă şi foarte caldă, aşteptam discuţiile din ziua următoare. Mi se părea că şi pe faţa tinerei noastre tovarăşe de călătorie citeam aceeaşi nerăbdare de a porni la drum în dimineaţa următoare şi a relua conversaţia cu bătrânul.

Noaptea şi pregătirile de dimineaţă trecuseră ca prin vis, iar acum eram din nou în mişcare. Micul nostru grup se refăcu parcă la un semnul unei mâini invizibile. Bătrânul a fost cel care a rupt tăcerea, după ce ne salută cu o uşoară înclinare a capului.

[1] Lao Tzu, Tao te Ching (Calea şi Puterea), Traducător: Ion Vasilescu, Editura Antet, 7 – în continuare: Tao Te Ching.

[2] Gândirea evului mediu. Intre Antichitate şi Renaştere, Vol. I, Traducere, selecţia textelor, prezentări, bibliografie, indici şi note de Octavian Nistor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 169 – în continuare: Gândirea evului mediu.

[3] Juvenal, Satire, Prefaţă, traducere şi note de G. Guţu, Editura Univers, Bucureşti, 1986 – în continuare: Juvenal şi numărul satirei.

[4] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, II.114 (în continuare: Despre vieţile…)

Către capitolul V – https://projectvictor.org/carti-books/capitolul-v-limbajul-vietii-limbajul-fericirii/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s