LIMBAJUL VIEŢII, LIMBAJUL FERICIRII

Cel doritor de slavă îşi aşează propria fericire în cele ce face altul, iar cel care-i pătimaş în împlinirea acestor patimi; omul cuminte în însăşi purtarea lui.

Marcus Aurelius (121-180), filosof, împărat roman

EL: Vedeţi voi, oamenii s-au obişnuit să vorbească mult şi să spună puţin. Le place să se ascundă după cuvinte numerose şi pompoase, dar lipsite de însemnătate, lipsite de esenţa lor, de energia care conţine şi transmite informaţia prin intermediul cuvântului rostit.

Popoarele vechi precum egiptenii – cu hieroglifele lor – sau cele din America de Sud locuitoare în Anzii Cordilieri – cu acele quipu[1] – transmiteau printr-un desen sau printr-un nod într-un anume fel făcut şi de o anumită culoare o mulţime de lucruri, fraze întregi. Acum oamenii au nevoie de fraze întregi pentru a transmite un simplu iartă-mă sau un te iubesc. Nu este ciudată situaţia? Iar cei cărora le sunt adresate aceste mesaje chiar solicită abundenţa de cuvinte, care le adoarme Eu-ul pentru o vreme şi le induce o stare efemeră şi iluzorie de mulţumire şi fericire.

Acest sistem de transmitere a informaţiilor, conceptelor, sentimentelor etc., care nu necesită zeci de cuvinte, există şi în ziua de azi, numai că nu i se dă atenţia necesară. Dacă vă desenez un brad de crăciun împodobit, pe lângă bradul în sine vă vor veni în minte şi diferite întâmplări sau manifestări legate de Sărbătoarea Crăciunului. Vă veţi gândi că este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini, că este vorba despre Naşterea Lui Isus Christos, că în acea seară se fac cadouri celor dragi şi sunt cântate colinde foarte frumoase, că în aer pluteşte un iz al miracolului, că afară este o atmosferă de basm cu zapadă şi lumini peste tot şi aşa mai departe. O singură imagine declanşează o avalanşă de alte imagini, gânduri şi sentimente. Acelaşi lucru îl poate face şi o îmbrăţişare, o atingere, o mângăiere sau un cuvânt; important este să le încărcaţi cu energia necesară pentru a transmite toate acele informaţii.

Acesta este şi rolul comportamentului uman, de a transmite informaţii sub diferite forme. O singură îmbrăţişare poate să transmită o gamă largă de sentimente între cei doi oameni, care ar necesita mai multe coli de hârtie pentru a fi scrise. Dar gesturile şi cuvintele, intenţiile, ideile şi sentimentele oamenilor şi-au pierdut consistenţa, şi-au pierdut esenţa, deoarece au fost folosite neadecvat, alterându-le astfel însemnătatea reală.

Despre asta vă propun să discutăm azi… despre limbajul din spatele cuvintelor, gesturilor şi faptelor, adică din spatele comportamentului, despre limbajul vieţii, care în cele din urmă este şi limbajul fericirii, atunci când este cunoscut şi utilizat corect.

EA: Sunt de acord.

EU: Şi eu.

 

 

 

 

Ideile şi influenţa lor

EL: Faptul că am ajuns din nou la gânduri, la efectele şi influenţa lor, nu este o simplă coincidenţă, ci o coincidenţă direcţionată special, deoarece ideile apărute în interiorul nostru au un rol extrem de important în modelarea întregii vieţi. Gândul, o idee care se naşte în mintea noastră este o posibilitate-cuantică, cum ar spune fizicienii, căreia, dacă i se dă puterea necesară, are capacitatea de a schimba realitatea din jur. Ştiu că am mai vorbit despre puterea gândurilor şi despre cum influenţează şi determină ele lumea ce ne înconjoară, însă aş vrea să înţelegeţi mecanismul din spatele acestor adevăruri.

După cum bine ştim cu toţii Creştinismul afirmă că păcatul se face cu fapta, cu vorba, cu privirea dar chiar şi cu gândul. La nivelul lumii vizibile şi perceptibile prin corpul fizic nu se pot observa direct influenţele gândurilor, acestea fiind sesizabile doar la nivelul lumii spirituale. Însă vorbele, gesturile şi faptele au efecte perfect observabile. Prin urmare, pentru lumea materială principalele elemente modelatoare cu care trebuie să avem grijă cum lucrăm sunt vorbele, gesturile şi faptele. Acestea sunt exprimarea spre exterior a gândurilor, ideilor ce apar şi se dezvoltă în interior. Adevărul este că deja de la apariţia lor gândurile sunt automat exteriorizate, însă în mediul nostru spiritual, unde numai foarte puţini oameni pot să le sesizeze şi să fie influenţaţi conştient. Marea majoritate vor fi influenţaţi inconştient, neputând judeca şi aplica liberul lor arbitru asupra a ceea ce vine spre ei.

Să revenim însă la ceea ce toate fiinţele pot să perceapă: vorbele, gesturile şi faptele. Aş include aici şi limbajul corpului, al gesturilor şi mimicii, deoarece, la rândul lor, transmit mesaje şi influenţează pe cei din jur. Toate acestea, vorbe, fapte şi gesturi interacţionează cu semenii noştri, în special cu cei cărora le-au fost transmise, creând efecte – alte vorbe, fapte, gesturi, care, la rândul lor, devin cauze pentru alte efecte, astfel fiind pornită o avalanşă de cauze şi efecte ce pot influenţa şi schimba, în bine sau rău, folositor sau nefolositor, lumea înconjurătoare.

Insistând asupra faptului că vorbele, faptele şi gesturile sunt forţe ce acţionează asupra celor cu care intră în contact, ajung şi la ideea mea principală: aveţi grijă ce idei alegeţi să exteriorizaţi! Este indicat ca omul, prima dată, să cugete asupra ideilor ce apar în interiorul său şi abia apoi, după ce a făcut o minimă evaluare a posibilelor efecte, să hotărască dacă le exprimă în exterior sau nu. Este mai uşor să reţineţi în interiorul vostru şi să neutralizaţi acolo nişte idei care ar putea să genereze urmări dăunătoare, decât să reparaţi efectele produse. De multe ori nici nu puteţi evalua daunele pe care o idee poate să le aducă. Prin urmare, când observaţi că o idee poate să atragă un cât de mic efect dăunător unei alte fiinţe, reţineţi-o în interiorul vostru şi străduiţi-vă să o neutralizaţi cu un gând opus, pozitiv, sau să nu îi mai acordaţi atenţie, lăsând-o astfel să-şi piardă puterea şi să dispară.

Am mai adus vorba de-a lungul conversaţiei noastre despre legea cauză-efect. Am mai spus şi faptul că noi suntem singurii responsabili pentru acţiunile noastre. Şi aşa este. Tot ceea ce facem, spunem sau gândim reprezintă o cauză. Efectele lor devin de asemenea cauze care generează noi efecte şi aşa mai departe. Însă, la un moment dat, cauza iniţială se întoarce, la fel ca un bumerang, la cel care a emis-o. Bineînţeles că ceea ce va percepe omul care a exteriorizat gândul, vorbele ori fapta iniţială, va fi oarecum diferit, deoarece cauza creată de el s-a modificat prin ciclul de cauze şi efecte prin care a trecut până la întoarcerea sa la sursă, astfel omul neînţelegând de ce se abat asupra sa anumite evenimente ce îi aduc suferinţă. La acest aspect ciclic al vieţii, al morţii şi al tuturor lucrurilor din Univers face referire legenda şarpelui uriaş (sau dragon) Ouroborus (sau Urobolus), care înconjura întreg Pământul (Universul), devorându-şi propria coadă pentru a se autosusţine. Prin urmare tot ceea ce exteriorizează o fiinţă se va întoarce la ea, efectele fiind folositoare sau dăunătoare, depinde de primele efecte pe care le-a generat gândul, vorba, fapta sau gestul.

Deja v-am prezentat două motive pentru care să aveţi o grijă permanentă faţă de ceea ce exteriorizaţi: efectele pe care le produc semenilor voştri şi efectele produse, mai repede sau mai târziu, asupra voastră. Ambele aspecte au o influenţă directă asupra fericirii personale.

EU: Nu mai am nici o îndoială cu privire la necesitatea atenţiei cu privire la ceea ce spunem sau facem şi, în ultimă instanţă, asupra gândurilor pe care le cultivăm. Dar ce ne facem atunci când nu descoperim care este chemarea noastră în viaţă? Cum ne îmbunătăţim gândurile şi viaţa nefiind siguri ce drum trebuie să urmăm?

EL: În situaţiile de acest fel este indicat ca omul să nu dispere, să nu-şi piardă încrederea în Divinitate şi în faptul că Viaţa are mereu un scop şi să se străduiască să şi-o îmbunătăţească printr-o ţinută morală cât mai înaltă, cultivând virtuţile – bunătatea, iertarea, caritatea, ajutorarea semenilor etc. –, şi printr-un fel de a fi cât mai iubitor faţă de întreaga existenţă, faţă de întreaga Creaţie. Dacă va proceda astfel, cu siguranţă va descoperi şi care este chemarea sa. Fără îndoială că aşa va fi!

 

Adevărul din spatele limbajului

 

EU: Aş dori să revenim puţin asupra conceptului de adevăr, pentru a-mi lămuri câteva lucruri. Dacă există sau nu un adevăr absolut, adică un adevăr al tuturor sau există adevărul fiecăruia? Sau există toate deodată? Se tot vorbeşte despre adevărul absolut şi adevăruri parţiale. Mi se pare destul de complicat să înţeleg care este realitatea în acest caz.

EL: Ai dreptate, problema pusă de conceptul de adevăr nu este una uşor de explicat şi nici de înţeles.

EU: Plus că oamenii consideră ceva spus sau scris de o persoană consacrată prin cărţi sau conferinţe ca fiind un adevăr absolut, pe când ceva spus sau scris de către un om necunoscut publicului este tratat doar ca o părere personală, care nu are nimic de-a face sau se află foarte departe de adevărul absolut.

EL: În general adevărul fiecărei fiinţe umane este încă departe de adevărul absolut. Trebuie să înţelegeţi că adevărul absolut nu este revelat decât unei fiinţe ce se află pe o treaptă foarte înaltă a evoluţiei spirituale, undeva aproape de nivelul desăvârşirii, unde spiritul se reintegrează în Dumnezeu, adică revine la Sursa din care a pornit pe drumul evoluţiei sale, cândva foarte demult, în vremuri care nici nu pot fi concepute de mintea umană. Până când fiinţa ajunge la acel stadiu înalt de evoluţie, ea are parte numai de adevăruri adaptate nivelului de evoluţie la care se află în acel moment. Dacă i s-ar oferi pe tavă adevărul absolut al vieţii în Univers nu l-ar înţelege încă, probabil părându-i ceva asemănător scenariilor din filmele fantastice. Aceeaşi este situaţia şi în cazul meu: s-ar putea să vă spun lucruri care, deşi sunt adevărate pentru mine, vouă ar putea să vă pară doar o simplă fabulaţie. Însă şi eu mă aflu foarte departe de adevărul absolut şi mai am nevoie să urc pe alte numeroase trepte ale evoluţiei pentru a putea integra în fiinţa mea acest adevăr al Creaţiei.

Dar, să revenim. Să nu uitaţi că adevărul este informaţie, iar informaţia este energie, fapt dovedit deja şi de către ştiinţa zilelor noastre. Adevărul absolut sau adevărurile care se apropie de el ca importanţă sunt informaţii cu o vibraţie şi o încărcătură energetică atât de înaltă, încât ar produce numai neajunsuri unui spirit încă nepregătit pentru a-l integra în fiinţa sa. Acesta este motivul pentru care şi adevărul are diferite grade de complexitate şi importanţă, fiecare reprezentând o informaţie cu o vibraţie energetică aliniată evoluţiei fiinţei căreia urmează ai fi revelat.

Am făcut această paranteză cu referire la înţelegerea spirituală a adevărului, deoarece mecanismul este acelaşi şi în viaţa fizică, fiind în funcţiune aceleaşi legi ale adevărului.

EU: Deci, să înţelegem că mintea umană poate să proceseze doar lucrurile pentru care este pregătită în acel moment al existenţei, informaţiile de un nivel mai înalt, cu o vibraţie mai subtilă, nefiind înţelese?

EL: Exact.

EA: Să luăm ca exemplu un om îndăgostit, fie femeie, fie bărbat. Dacă are un partener cu care nu se potriveşte, se ceartă şi nu le merge prea bine etc.; degeaba îi spui, nu te va crede. Îi vor spune şi dovedi cu argumente şi fapte toţi amicii, dar ea sau el tot nu va crede. Pur şi simplu mintea sa nu este pregătită în acel moment – din cauza stării de realitate alternativă în care este proiectat subiectul atunci când este îndrăgostit – să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu adevărat. Eventual va observa şi înţelege când efectele dragostei se vor mai atenua.

EL: Da. Persoana în cauză şi adevărul trimis către ea se află pe frecvenţe diferite de vibraţie, astfel că nu interacţionează fructuos. La fel se întâmplă când unui om îi este dezvăluit un adevăr superior: dezvoltarea sa spirituală nefiind încă la nivelul necesar, el nu va putea integra şi decodifica informaţiile primite.

EA: Înţeleg.

EL: Pentru a înţelege mai bine aplicabilitatea acestor informaţii în viaţa de zi cu zi, ar trebui să apreciaţi oamenii care vă spun adevărul, chiar dacă nu este pe placul vostru. Este mai bine să ai parte de un duşman onest, decât de un prieten care te minte. Ceilalţi oameni sunt oglinda voastră. Comportamentul şi vorbele lor faţă de voi, cu condiţia să fie sincere, reprezintă una dintre cele mai bune metode când doriţi să vă cunoaşteţi pe voi înşivă şi, bineînţeles, când vreţi să vă schimbaţi în mai bine. Adevărul este şi un semn al dezvoltării spirituale, morale. Însă, să nu uitaţi că nu omul evoluat spiritual vorbeşte adevărul, ci adevărul, care este o mare forţă energetică a Universului, se exprimă prin omul evoluat spiritual.

EU: Dar în multe cazuri tocmai pentru că adevărul nu este prea plăcut acoperim această „oglindă” de care vorbeai. Trecem dincolo de ea şi spunem lucruri pe care cealaltă persoană ştim că ar dori să le audă, pentru a-i menaja sentimentele.

EL: Nu trebuie să vă protejaţi prietenii, în faţa vieţii, prin minciună, ci ajutându-i să iasă la liman atunci când au nevoie. Oricum, am stabilit încă de ieri că „minciuna are picioare scurte”. Şi când veţi avansa pe calea unei vieţi echilibrate şi morale, nevoia de adevăr, de a-l spune şi de a-l auzi, va fi tot mai mare, la un moment dat devenind natura voastră. Întreaga voastră fiinţă se va plasa pe lungimea de undă a adevărului şi nu va mai fi atrasă de minciună. De atunci înainte toate mesajele pe care le veţi transmite prin vorbe, gesturi sau fapte, vor purta în esenţa lor adevărul vostru şi vor genera efecte benefice acolo unde au fost trimise. Omul frumos, sau Supraomul lui Friedrich Nietzche, va renaşte precum pasărea Phoenix din cenuşa unei vieţi de minciună şi limbaj fără mesaj…

După fiecare cuvântare cu final grandios precum acesta, în care bătrânul se înflăcăra prezentând beneficiile inimaginabile ale omului nobil, devenit înţelept, ce urmează calea cea dreaptă, calea adevărului şi a moralităţii, se lăsa tăcerea. Atât eu cât şi prietena noastră păstram liniştea până ce înţeleptul nostru camarad de drum considera că este vremea să continuăm. Aşa se întâmplă şi de această dată. Bătrânul reluă discuţia.

 

Schimbarea, renunţarea… şi alte miracole…

EL: Ştiţi care consider că este cel mai mare miracol pentru o fiinţă umană?

EA: Care?

EL: Schimbarea! Schimbarea atunci când simte că a venit timpul. Să accesezi în interior acea putere, înţelepciune divină, inteligenţă naturală şi voinţă de a te schimba, pentru a putea modifica mai apoi şi lucrurile din jurul tău, evident într-un sens pozitiv pentru toată lumea. Dar acest ultim lucru este de la sine înţeles. Nici nu aducem în discuţie altfel de transformări decât benefice tuturor, continuă zâmbind bătrânul. Să revenim însă la importanţa schimbării personale şi a oportunităţii ei. Dacă faceţi o comparaţie între ce ar trebui să obţineţi şi la ce ar trebui să renunţaţi pentru schimbare, rezultatul este incredibil pentru cei mai mulţi oameni, însă normal pentru cei care cunosc natura fiinţei.

EU: De ce să fie incredibil rezultatul?

EL: Deoarece nu trebuie să obţii nimic, însă trebuie să renunţi la foarte multe.

EU: Acum văd şi eu partea incredibilă a problemei, am răspuns făcând o figură neîncrezătoare. De ce nu avem nevoie de nimic, decât să renunţăm la diferite lucruri?

EL: Pur şi simplu pentru că fiinţa umană conţine toate însuşirile existente, toate însuşirile considerate a fi pozitive sau negative, adică folositoare sau dăunătoare. Problema ce se pune este pe care dintre acestea le vei favoriza şi dezvolta şi la care vei renunţa.

EU: Înţeleg. Înseamnă că trebuie numai să identificăm acele însuşiri sau vicii de care este indicat să scăpăm şi schimbarea va avea loc, deoarece vor rămâne doar părţile utile, benefice ale fiinţei noastre şi astfel vom putea spune că ne-am schimbat în bine. Corect?

EL: Corect şi nu prea…

EU: Iar mă pui la încercare?

EL: Nu, doar vreau să nu uiţi ceea ce am discutat spre începutul dialogului nostru, şi anume că nu există greşeli, prin urmare nu greşeşti dacă nu faci această schimbare, ci este pur şi simplu o alegere. Dacă te schimbi în direcţia renunţării la tot ce este nefolositor pentru fiinţa ta nu înseamnă că este bine sau rău, ci înseamnă că ai evoluat, adică avansezi pe calea evoluţiei, care este şi calea Vieţii, a lui Dumnezeu.

EU: Acum înţeleg. Să trecem totuşi la lucruri mai pragmatice şi să vedem la ce ar fi folositor pentru noi înşine şi pentru celelalte fiinţe să renunţăm.

EL: Bun, să vedem… Dacă vă vine şi vouă vreo idee, nu ezitaţi să o exprimaţi. Poate că eu sunt bătrân şi mai înţelept, însă sunt ceea ce sunt pentru că înţeleg şi cred că sunt înţelept, aşa cum fiecare om poate să fie un înţelept dacă alege acest lucru şi acţionează în acest sens, adică accesează înţelepciunea ascunsă în interiorul său. Să fi înţelept nu este un merit sau un dar special, ci este tot o alegere conştientă.

EU: Da…, am răspuns zâmbind.

EL: Bun… În primul şi primul rând, trebuie să renunţaţi la rezistenţa în faţa schimbării.

EU: Uau! Prima renunţare este echivalentă cu prima lovitură în plin sau cu o lovitură sub centură!

EL: Aşa este. Prima renunţare este şi una dintre cele mai dificile. Dar fără acest prin criteriu îndeplinit, nu veţi reuşi mare lucru.

EU: Cred şi eu. Cine nu vrea să se schimbe nici nu va renunţa la lucrurile care îi împiedică schimbarea. Şi cum s-ar putea realiza acest prim pas?

EL: Prin înţelegerea utilităţii schimbării. Este ca şi în cazul dependenţilor de droguri, de alcool sau tutun. Atâta timp cât ei înşişi nu vor vedea oportunitatea renunţării la viciu, nu vor înţelege deserviciile pe care le aduce dependenţa şi beneficiile care vor rezulta dacă vor renunţa, nu vor fi pregătiţi pentru această schimbare din viaţa lor. Tot aşa şi în cazul nostru: numai când vă hotărâţi voi singuri, liber şi conştient, că schimbarea este benefică pentru noile voastre vieţi, care încep în acea clipă, numai atunci veţi avea puterea de a renunţa la rezistenţa în faţa schimbării. Oamenii s-au obişnuit să se complacă în situaţiile care le oferă o oarecare stabilitate, linişte, confort, fără să caute să privească spre nivelele superioare ale acestor idealuri, dorinţe pentru unii, nevoi pentru alţii. Dar când realizaţi că stabilitatea, liniştea şi confortul pe care le aveţi, iubirea, compasiunea şi înţelegerea pe care le manifestaţi faţă de semenii voştri, bunăstarea proprie şi contribuţia voastră la binele comun pot fi ridicate la un nivel mult mai înalt, dorinţa, chiar voinţa de schimbare vine ca de la sine.

EA: Aha! Dar temerile? Cum rămâne cu fricile, cu frica de schimbare?

EL: Ai ales momentul perfect de a plasa următoarea renunţare, şi anume renunţarea la temeri, la frici. Momentul este bine ales deoarece teama este principalul obstacol după rezistenţa la schimbare. Frica este un obstacol atât în faţa schimbării, cât şi în calea altor realizări pe care şi le propune un om. Astfel, atingem două scopuri dintr-o lovitură: renunţarea la fricile care vă împiedică să faceţi ceea ce vă doriţi şi renunţarea la frica de a vă schimba, atunci când simţiţi că asta vreţi.

EU: Acum sunt curios să aud ce leac ai împotriva fricii, pentru că aici nu ajunge să înţelegi beneficiile schimbării sau cel puţin aşa cred eu.

EL: Şi ai dreptate, dar numai pe jumătate…

EU: Ştiam eu, am răspuns râzând.

EL: Unul dintre ingredientele leacului împortiva fricii, cum l-ai numit, este chiar înţelegerea beneficiilor pe care le aduce acel lucru pe care ţi-e teamă să-l faci. Dar, dacă te afli în situaţia în care ai hotărât că vrei să te schimbi, odată înlăturând frica de schimbare vei înlătura şi frica de a face ceea ce îţi place în viaţă.

Însă, dacă nu ţi-ai propus să te schimbi, ci ai frici în realizarea unor dorinţe, a unor vise, cea de-a doua componentă a leacului împotriva fricii este să-ţi pui problema în acest fel: ce aş putea să păţesc dacă încerc? În general vei găsi nenumărate urmări şi mintea ta va crea scenarii fantastice demne de Premiul Oscar, care să-ţi demonstreze că mai bine stai cuminte la locul tău. Dar la o analiză mai aprofundată vei constata că majoritatea urmărilor posibile ale unei acţiuni curajoase nu aduc vreun prejudiciu nici persoanei tale, şi nici altora, de al căror interes este bine să ţii seama pentru a nu-i neîndreptăţi în vreun fel. Prin urmare, când urmările acţiunilor tale nu au cum să fie prea serioase, de genul „viaţă sau moarte”, nu ai de ce să nu mergi înainte plin de curaj. Şi nu uita că intenţia, voinţa şi dorinţa făptuitorului determină o parte din succesul faptei.

EU: Deci, să avem curaj când dorim cu adevărat să facem ceva?

EL: Bineînţeles, şi în acest caz trebuie să evaluaţi corect situaţia. Sub nici o formă să nu aveţi curajul, de pildă, să conduceţi sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, ori să trageţi cu arma în public în dorinţa de a vedea dacă reuşiţi să rataţi ţinta. Nu! Să aveţi curaj numai în situaţiile pe care sufletele voastre le consideră ca fiind oportune, ca fiind un real ajutor în împlinirea vieţilor voastre.

EU: Da, asta e de la sine înţeles.

EL: Pentru unii da, pentru alţii ba, de aceea am simţit că trebuie să precizez acest lucru.

EU: Ai dreptate, l-am aprobat zâmbind pe bătrânul nostru prieten.

EL: Şi uite că ai introdus în discuţia noastră şi următoarea renunţare, adică renunţarea la nevoia sau dorinţa de a avea tot timpul dreptate.

EU: Oho, altă piatră mare şi tare în calea noastră.

EL: Asta rămâne de văzut.

EU: Cum poţi să nu mai spui nimic, să nu-ţi mai susţii adevărul, atunci când ştii sigur, cu dovezi clare, că tu eşti cel care are dreptate?

EL: În privinţa renunţării la a avea dreptate poţi să aplici aceeaşi strategie ca şi în cazul renunţării la frică. Trebuie să te întrebi şi să-ţi răspunzi foarte sincer, ce ai de pierdut tu sau ce are de pierdut cealaltă persoană dacă nu îţi impui părerea, chiar dacă eşti convins că tu ai dreptate? În general răspunsul este că nimic. Revine problema pusă mai devreme, şi anume dacă este vorba de o situaţie limită, în care cineva poate să aibă de suferit, atunci este indicat să-ţi faci cunoscut adevărul, chiar cu riscul de a-ţi crea duşmani.

EU: Da, da, aşa mă gândeam şi eu. Însă chiar dacă şti că nu pierzi nimic dacă laşi baltă problema şi nu-ţi exprimi părerea, care este adevărul în acel caz, există ceva în interior care te împinge, te roade, te determină să nu te laşi, ci să spui ce ai de spus.

EL: Da, este vorba despre partea ta egotică, de Eu-ul tău care se simte lezat că adevărul său nu este luat în seamă, că nu este apreciat aşa cum ar fi normal. Dacă vei reuşi să rămâi „trezit”, în momentul prezent, conştient de sine atunci când discuţi cu cineva şi te vei controla de mai multe ori, după un timp nu vei mai simţi dorinţa nebună de a-ţi exprima părerea când ceilalţi au luat-o pe „câmpii înverzite” şi le „bat” la pas grăbit. Vei deveni un observator distrat, care ştie de partea cui este adevărul şi care este mulţumit în sinea sa că a descoperit acest lucru, iar dacă i se cere, îşi împărtăşeşte generos descoperirea şi cu ceilalţi.

EU: Hm… Îmi place poziţia asta de observator echidistant şi liber de dorinţa de a-mi împărtăşi adevărul meu cu ceilalţi, decât atunci când mi se cere să o fac. Singurul impediment este să reuşeşti să devii un observator.

EL: Dacă îţi propui la modul serios acest lucru, vei reuşi. Trebuie numai să te controlezi pentru o vreme, iar după aceea starea de observator va deveni parte din natura ta. Şi pentru că veni vorba despre control, hai să enunţăm şi următoarea renunţare: scăpaţi de nevoia de a deţine controlul tot timpul.

EU: Nu pare puţin cam neinspirat acest sfat? Eu îl văd ca o propunere de a te lăsa în voia sorţii, mai bine zis la voia întâmplării.

EL: Din nou răspunsul meu este: da şi nu. Nu este vorba să renunţi total la control, ci să înţelegi că sunt părţi ale vieţii tale, evenimente, lucruri pe care oricât ai încerca nu le vei putea controla, deoarece rolul şi urmările lor sunt clar stabilite de forţe superioare omului sau modificarea acestora nu face parte din misiunea ta în această viaţă. Dacă observi că încercările tale de a controla, de a influenţa ceva dau greş, renunţă, deoarece probabil este unul dintre acele momente în care trebuie să laşi viaţa să se desfăşoare după legea ei naturală, fără intervenţia ta.

Dacă nu ţii seama de acestea, eşecurile repetate în a controla incontrolabilul vor duce numai la acumularea de frustrări şi supărări în sufletul tău, care nu pot să ducă decât la urmări nefolositoare: boli, lipsă de chef pentru viaţă şi, bineînţeles, nefericire.

O să mai avem de-a face, şi nu o dată, cu această înlănţuire a destinului şi a liberei voinţe din vieţile noastre. Consideră că acele momente care nu depind de tine sunt componente ale destinului, stabilite de către Dumnezeu, iar clipele în care îţi poţi exercita libera voinţă pentru a schimba lucrurile sunt componente ale liberului arbitru. Înţelegând şi acceptând importanţa ambelor, vei avea o viaţă împlinită şi de succes în realizarea scopului pentru care eşti aici, scop pe care fiecare fiinţă trebuie să-l descopere singur.

EU: Da, explicată astfel, pare logică şi naturală renunţarea la a controla fiecare părticică a vieţii noastre şi să ne mai şi lăsăm „duşi de val”. Este ca şi atunci când înoţi în mare şi oboseşti, iar pentru a te odihni puţin, ca apoi să continui cu înotatul, trebuie să te laşi un timp în voia valurilor, să nu li te opui. Dacă ai înota fără încetare, probabil că ai obosi prea tare şi ai părăsi această viaţă pe cale apei…

EL: Cam aşa ceva, spuse bătrânul zâmbind. Vezi că înţelegi? Poate dacă nu ai sări să mă critici după fiecare afirmaţie pe care o fac, discuţia noastră ar decurge mai lin.

EU: Păi… critica este una dintre „cadourile” zodiei mele. Ce pot să fac?

EL: Momentan nici nu trebuie să faci nimic, pentru că ai adus în conversaţie alte trei renunţări.

EU: Probabil că te referi la a nu critica de fiecare dată şi pe toată lumea, am replicat râzând.

EL: Da, următoarea renunţare este la critica faţă de oameni şi lucruri, iar celelalte două le veţi afla când terminăm cu critica.

EU: Nu înţeleg ce ai împotriva criticii, mai ales că în vremurile noastre a ajuns chiar o „meserie”. Avem critici în numeroase domenii, în special în zona culturii – critici de artă, de film, critici literari – dar şi în modă sau sport. Din critică pot să se nască idei noi pentru a înbunătăţi cele criticate.

EL: Poate că ai dreptate. Nu vreau să-mi impun dreptatea mea asupra ta, dar eu văd altfel lucrurile. Impresia mea este că, în general, criticii sunt oameni lipsiţi de darul creaţiei sau, mai corect, oameni ce nu şi-au descoperit şi cultivat acest dar, care există în fiecare fiinţă în stare latentă. În plus, critica este mai uşoară decât creaţia. În viziunea mea un om nemulţumit de creaţia unui semen de-al său, decât să-l critice ar trebui să creeze ceva mai bun, astfel arătându-i că se poate şi altfel, că se poate mai bine; iar dacă nu poate să facă acest lucru, este mai bine pentru el să rămână în linişte, deoarece faptele sale vorbesc deja în numele său şi spun că nu se pricepe la acel lucru. Dacă totuşi are nişte idei care ar putea să îmbunătăţească ceva, poate să facă o sugestie, pe care autorul creaţiei în cauză o va pune sau nu în practică. Dar nu are rost să critice. Critica nu doar că fragilizează relaţiile dintre oameni, dar îl împiedică pe autorul criticii de a înţelege cu adevărat mesajul creatorului, deoarece el vede numai ce nu este bine şi ce ar face altfel.

EA: Dar există şi aşa-zisa critică pozitivă sau constructivă. Chiar ne-ai vorbit despre utilitatea criticii.

EL: Aşa este. Latura constructivă a criticii este acceptabilă, pentru că nu este altceva decât aprecierea, lăudarea unei creaţii şi sugerarea unor posibilităţi noi prin care omul în cauză să se dezvolte mai departe. Atât timp cât această apreciere este făcută sincer şi corect, nu cu scopul de a linguşi sau de a lăuda, pentru că aşa este frumos şi se practică în societatea contemporană prea puţin meritocratică, este binevenită şi foarte folositoare.

În ce priveşte utilitatea criticii, mă refeream la propria persoană, adică să acceptăm criticile altora. Dacă ai în grupul tău de cunoscuţi oameni despre care ştii că au făcut paşi pe drumul dezvoltării personale şi a cunoaşterii de sine şi ştii că vorbele tale cu tentă critică vor fi primite constructiv, atunci este indicat să-ţi spui părerea obiectivă, chiar dacă aceasta este critică.

EU: Of, sunt prea multe unghiuri din care trebuie să priveşti lucrurile pentru a putea trăi fericit. Nu este de mirare că există atâta nefericire în lume. Cine poate observa toate aspectele?

EL: Nu este nevoie nici să „împingi” 100 de kg. la piept, cum se spune în culturism şi nici să execuţi un stând pe mâini cu 360 de grade întoarcere călare pe bârnă ca la gimnastică. Ajunge să priveşti lucrurile din unghiul sufletului tău şi eşti pe drumul potrivit.

Cu acest răspuns voi trece la următoarea problemă: renunţarea la a mai căuta scuze şi vinovaţi pentru ceea ce ţi se întâmplă… sau nu ţi se întâmplă. Voi înşivă sunteţi singurii care pot să vă ducă acolo unde vreţi să ajungeţi şi, de asemenea, sunteţi singurii care vă puteţi pune „beţe în roate”. Alegerea este în mâinile voastre, aşa că asumaţi-vă şi resposabilitatea. Vă simţiţi bine când realizaţi ceva şi vă asumaţi responsabilitatea succesului?

EA: Bineînţeles! Cine nu s-ar simţi?

EU: Da, normal.

EL: Ei bine, tot aşa trebuie să vă asumaţi şi resposabilitatea unei nereuşite. Asumarea responsabilităţii înseamnă putere interioară. Puterea interioară înseamnă că, în ciuda eşecului, veţi merge mai departe pentru a vă atinge scopul. Atingerea scopului propus, mai ales dacă este benefic vouă şi unora dintre semenii voştri, aduce satisfacţie în viaţă, iar satisfacţiile sunt o componentă a fericirii. Prin urmare, asumarea răspunderii nu înseamnă să luaţi bâte peste spate pentru că aţi greşit, ci înseamnă un pas spre fericire.

EU: Dar vom întâlni alţi oameni sau superiori de la locul de muncă ce nu vor vedea aşa lucrurile şi ne vor acuza.

EL: Foarte probabil că mulţi oameni care vor merge pe această „cale” vor avea parte de aşa ceva. Dar ce este mai important pentru voi: ce cred alţii sau ce ştiţi şi trăiţi voi?

EA: Evident că ceea ce credem şi ştim fiecare dintre noi!

EL: Atunci nu merită să luaţi în seamă şi să puneţi la suflet părerile răuvoitoare la prima vedere, dar care sunt izvorâte din ignorarea unor legi ale vieţii. Iar dacă acestea se întâmplă la un loc de muncă şi nu mai rezistaţi, renunţaţi, mutaţi-vă în altă parte sau reprofilaţi-vă. Luaţi-vă vieţile în mâini, asumaţi-vă resposanbilitatea, şi faceţi ceea ce simţiţi că este bine pentru voi.

EU: Da, aşa ar trebui să facem toţi, ceea ce este bine pentru noi.

EL: Şi nu lezează interesele altora.

EU: Aşa este, şi nu lezează interesele altor suflete. Dar frica este „mare doamnă” şi şi-a instalat „salonul” în inimile multor oameni.

EL: Eu am credinţa că, cei care vor dori cu adevărat vor reuşi să-şi învingă fricile, iar după ce au trecut acest „hop”, luarea celor mai bune decizii pentru ei înşişi şi semenii lor li se vor părea lucruri perfect naturale.

EU: Dar totuşi, vinovăţia pe care o simţi atunci când înregistrezi un eşec, în special când este vorba despre ceva foarte important şi care afectează nu doar viaţa ta, te împiedică să învingi frica.

EL: Îţi înţeleg temerea. Tocmai de aceea, următoarea renunţare de pe lista noastră se referă la a nu te mai condamna şi învinovăţi. Nu ajută şi nu foloseşte la nimic, decât să producă deprimare şi să taie curajul de a încerca din nou, de această dată mai înţelept cu o lecţie.

EA: Dar dacă ceea ce ai făcut a avut urmări negative, cu toate că intenţia ta a fost bună, cum să nu te condamni?

EL: Să nu uitaţi vorba din popor conform căreia intenţia contează. Plus că am dezbătut pe larg problema intenţiilor. De asemenea, să nu uitaţi că vor exista momente în viaţă când lucrurile nu vor ieşi aşa cum aţi vrut sau cum aţi intenţionat. Am mai vorbit despre forţele externe care uneori influenţează acţiunile oamenilor, forţe care nu se află sub controlul lor, chiar dacă îşi doresc asta. Dar atâta timp cât intenţia este curată, este bună şi utilă pentru toţi cei implicaţi, nu aveţi motive să vă învinovăţiţi pentru eşecul acţiunii. Eşecul trebuie să fie o lecţie pentru voi, care să vă arate, dacă sunteţi dispuşi să vedeţi şi să învăţaţi, ce trebuie făcut altfel, pentru ca de această dată să fie bine şi toţi să aibă de câştigat. Dacă vă închideţi în casă şi vă învinovăţiţi, doar rău vă veţi face şi nici semenii voştri nu vor avea nimic de câştigat din asta. Aşa că, fiţi curajoşi orice se va întâmpla în vieţile voastre şi consideraţi ca o misiune sacră încercarea de a scoate tot binele ce poate ieşi dintr-o activitate la care participaţi, chiar dacă rezultatul acesteia nu se potriveşte perfect cu intenţia voastră. Făcând acestea, adică manifestând intenţii curate şi muncind pentru a face cât mai mult şi numai bine, condamnarea proprie şi persistarea în vinovăţie nu-şi vor găsi rostul în vieţile şi sufletele voastre, fapt pe care îl vor recunoaşte şi ceilalţi oameni.

EA: Da, şi eu cred că intenţiile mereu bune şi spre folosul tuturor, împreună cu convingerea că faci doar binele, pot învinge sentimentele de vină care ar putea să dea târcoale sufletului tău.

EL: Şi tot în acest context putem include şi următoarea renunţare, care, de asemenea, necesită manifestrea curajului interior, şi anume renunţarea la a vă plânge şi victimiza.

EU: M-am plâns prea mult de-a lungul conversaţiei noastre, am întrebat zâmbind?

EL: Nu mă refeream numai la tine, ci la toţi oamenii, replică bătrânul, răspunzându-mi şi la zâmbet. Cei care se plâng de ceva se recunosc a fi victime. Iar adevărul este că nu sunteţi victime. Nici măcar atunci când vi se întâmplă ceva fără voia voastră. De unde ştiţi că nu aşa trebuia să se îmtâmple pentru a vă ajuta să creşteţi într-un fel pe care nu-l realizaţi chiar de la început? Este o vorbă populară care zice că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Atunci cum ar putea să ceară de la un om mai mult decât poate acesta? Nu o face, bineînţeles. Astfel, tot ceea ce vi se întâmplă – considerat negativ de către voi – este o confirmare a puterii şi curajului vostru, pentru că, dacă nu aţi fi în stare şi pregătiţi să treceţi peste ele, nu vi s-ar fi întâmplat.

EU: Dar sunt atâtea exemple în care oamenii au cedat sub greutăţile care le-au căzut pe umeri.

EL: Acestea nu sunt exemple ale neputinţei, ci ale nerealizării, neconştientizării curajului şi puterii lor interioare de a trece peste încercări.

EA: Deci nu trebuie să ne descurajăm şi să ne plângem de milă, ci să căutăm în noi puterea de a trece „şi peste asta”.

EL: Exact. Oamenii au numeroase scopuri în viaţă, dar cel mai important este acela de a scoate tot ce se poate mai bun din ea, deoarece există posibilitatea ca scopul să nu-l ducă până la capăt în timpul acestei vieţi, ci împlinirea lui să fie undeva-cândva după moartea fizică. De aceea nu trebui să vă descurajaţi dacă spre finalul vieţii nu întrezăriţi încă rodul muncii voastre în slujba unui scop asumat. Atâta timp cât în sufletul vostru sunteţi liniştit că vă aflaţi pe drumul cel bun, nu aveţi de ce să vă faceţi griji şi puteţi să fiţi convinşi că Dumnezeu continuă să-şi facă lucrarea prin voi.

EA: Înţeleg. Şi totuşi, sunt numeroase alte motive pentru care oamenii se plâng. Cel mai frecvent este motivul pierderii a ceva sau a cuiva drag.

EL: Aşa este. Pierderea a cuiva sau a ceva este unul dintre cele două principale motive – alături de nereuşite, de neîmplinirea, nerealizarea unor dorinţe – care îi determină pe oameni să se plângă de viaţă şi/sau de soartă. Prin urmare trecem la următoarea schimbare pe care este bine să o facă omul în viaţa sa: renunţarea la ataşamente.

EU: Este o cerere atât de grea, aproape imposibilă, încât nu ştiu câţi oameni ar putea să o îndeplinească, cel puţin cât timp sunt în viaţă, am răspuns râzând. Mai ales când este vorba despre ataşamentul faţă de alţi oameni, de cei pe care îi iubeşti, de pildă.

EL: Ai dreptate când spui că ataşamentul faţă de oameni este greu să nu existe, în special într-o lume creată pe relaţiile şi iubirea dintre fiinţele umane. Din acestea se vor naşte, aproape inevitabil, şi ataşamente. Însă trebuie să facem distincţie între două tipuri de ataşament: cel bolnăvicios, rezultat din gânduri şi concepţii nefolositoare, şi cel izvorât din iubire sinceră pentru persoana în cauză.

Când este vorba despre ataşamentul din iubire veţi înţelege că persoana de care sunteţi ataşată are viaţa şi libertatea ei şi că uneori trebuie să ia decizii în folosul propriu, dar care nu vă includ şi pe voi. Chiar dacă veţi simţi un uşor sau un mai puternic disconfort în interior, iubirea pentru acea persoană şi fericirea ei vă vor face să treceţi mai uşor peste despărţirea, mai mult sau mai puţin, a drumurilor voastre. Prin urmare un astfel de ataşament nu este nociv, ci poate să fie chiar util, pentru că va genera în vieţile voastre evenimente cu ajutorul cărora vă veţi putea cunoaşte mai bine, mai profund.

EU: Da, cred că sunt de acord cu tine până acum. Dar există în vieţile noastre ataşamente de atâtea lucruri, încât – şi o spun din nou – este imposibil să scăpăm de ele.

EL: Ai fi mirat să şti câţi oameni au reuşit acest lucru. După ce înţelegi că cele mai multe lucruri pe care le posezi de-a lungul vieţii sunt acolo numai pentru a te ajuta să-ţi îndeplineşti mai uşor sarcinile asumate şi nu pentru a trăi cu ele şi prin ele, nu îţi va mai fi greu să renunţi la ceva atunci când vine momentul.

EU: Posibil…

EL: Nu posibil, ci sigur! Ai putea să faci câteva exerciţii pentru a descoperi adevărata nevoie pe care o ai faţă de un anumit lucru. Alege ceva din ceea ce deţii şi la care ţii foarte mult. Apoi întreabă-ţi sufletul, adică pe tine însuţi, dacă ai putea exista şi fără acel lucru, dacă îţi este indispensabil ori poate fi înlocuit sau chiar ignorat. Dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei descoperi că nimic din ceea ce ai nu este indispensabil vieţii, că ea, viaţa, va merge mai departe indiferent de ceea ce ai sau de ceea ce pierzi pe parcursul ei. Tot ceea ce fac lucrurile din jur este să uşureze viaţa, să o facă mai plăcută, iar ataşamentele vin din gândurile pe care le ai cu privire la existenţă şi la lucruri. Dacă raportarea ta faţă de lucruri se schimbă în mintea şi, implicit, în gândurile tale, vei renunţa la ataşamente în mod natural şi vei spune tot timpul: păi…, nu am neapărată nevoie de asta sau de aia…

EU: Înţeleg punctul tău de vedere. Dar mai sunt şi alte laturi ale problemei. Mulţi oameni fac diferite lucruri nu din ataşament pentru cineva sau ceva, ci pentru că aşa o cere societatea în care trăim, pentru a se integra undeva.

EL: Ai dreptate, se întâmplă foarte des acest lucru, ceea ce aduce în viaţa multora o consistentă doză de nefericire. Ce se poate face în acest caz? Simplu! Trebuie introdusă renunţarea la dorinţa de a impresiona pe ceilalţi.

EU: De spus pare mai uşor decât de realizat. În mod normal aşa ar trebui să trăiască fiecare, liber şi cum crede că este mai bine pentru el însuşi, bineînţeles fără a leza drepturile semenilor săi. Dar, după cum am spus deja, societatea în care trăim a dezvoltat această dorinţă – uneori am impresia că s-a tranformat în nevoie – de a fi pe placul celorlalţi pentru a te putea integra într-un grup, pentru a fi acceptat de societate până la urmă.

EL: Ştiu ce spui… Însă nu te obligă nimeni să te conformezi cu anumite trend-uri ale societăţii. În ultimul deceniu a crescut o generaţie de tineri cărora prea puţin le pasă de modă sau de ce crede lumea despre ei. Trăiesc aşa cum simt ei că le este bine, că sunt fericiţi. Dacă te tot conformezi cu ceea ce nu-ţi place nu vei schimba nimic în jurul tău. Comportă-te natural, fii tu însuţi, oferă un exemplu că se poate şi altfel, iar acest „altfel” nu înseamnă greşit, ci este o simplă alegere liberă a fiecăruia. Unii vor cârti, alţii te vor bârfi, dar, în cele din urmă, punctul pe „i” îl va pune cel ce are răbdare şi încredere, adică tu.

În ce priveşte impresionarea celor din cercul în care te învârţi este, din nou, ceva artificial, o nevoie născută din ignoranţă. Este vorba despre ignorarea a cine eşti tu cu adevărat, în favoarea unor exemple fără valoare. Degeaba te integrezi într-un grup prin hainele pe care le porţi sau maşina pe care o conduci, dacă sufleteşte rămâi un outsider. Ar trebui să te îndrepţi spre acei prieteni cu care relaţionezi sufleteşte şi nu doar la contul bancar şi firma lenjeriei intime. Adevăraţii prieteni vor fi interesaţi de tine ca om, ca fiinţă, nu ca potenţială victimă a interesului lor. Deci, spune-mi cu cine umbli, ca să-ţi spun cine eşti… Din fericire prietenii şi cunoştinţele poţi să le alegi, de aceea fă-o inteligent şi conştient, fără ataşamente şi fără păreri de rău.

EA: Da, trebuie să ne facem curaj să fim noi înşine, chiar dacă societatea, prin felul ei de a fi, ne cam îndepărtează de la sursa noastră divină. Şi totuşi, mulţi oameni au o puternică credinţă că numai dacă urmează o cale deja netezită de alţii pot să răzbată cu succes prin viaţă.

EL: Renunţarea la credinţele limitative este una dintre cele mai importante schimbări. Aceste credinţe vă pot restrânge într-o aşa măsură atenţia asupra ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul vostru, încât veţi trece cu vederea nenumărate oportunităţi perfect valabile pentru a reuşi în viaţă. Nu voi aprofunda subiectul acesta, deoarece despre credinţele limitative s-a vorbit în multe locuri de către mulţi oameni, dar vreau totuşi să vă avertizez că cele mai nesănătoase limitări sunt chiar cele create de voi înşivă. Ceea ce vă spun alţii despre viaţă şi despre voi este mai uşor de ignorat, dar ceea ce credeţi voi, ceea ce gândiţi voi este determinant pentru vieţile voastre. Prin urmare, aveţi grijă ce şi cum gândiţi despre voi şi despre vieţile voastre, deoarece se întâmplă după cum a spus Buddha: Suntem ceea ce gândim!

Aici aş încadra şi credinţa cum că trebuie să răspundeţi cu aceeaşi monedă la acţiunile semenilor faţă de voi. Dar dacă faceţi tocmai contrariul, credeţi că n-ar fi de bine? Iisus spunea: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc… (Matei, 5, 44) Iar cu 150 de ani mai tărziu, Marcus Aurelius scria: Dacă cineva prin silnicie ţi se împotriveşte, întoarce-te întru bunăvoinţă şi veselie, foloseşte-te de această împotrivire pentru a da pe faţă altă virtute… (Către sine, VI, 50) Îndemnul spre bunătate se află în sufletul fiecărui muritor şi nemuritor, trebuie doar să îl asculte şi să-i dea curs. Un astfel de comportament din partea voastră nu doar că ar întrerupe prelungirea conflictului, dar poate că exemplul oferit ar fi urmat şi de alţi oameni şi aţi fi părtaşi fericiţi la schimbarea atitudinii lor faţă de viaţă şi semeni. Însă, pentru că esenţa discuţiilor noastre este fericirea, nu uitaţi că toate acestea vă vor aduce multă fericire în suflete, fericire care va radia şi asupra celorlalţi oameni din preajma voastră, influenţându-i pozitiv.

EU: Bun, dar oamenii au aşteptări unii de la alţii, iar dacă noi ne comportăm altfel decât se aşteaptă ei, nu ni se vor deteriora relaţiile?

EL: Mă bucur că ai adus discuţia în această direcţie, pentru că este cazul să renunţaţi la a vă mai trăi viaţa după aşteptările pe care ceilalţi le au de la voi.

EU: Of, imediat ajungem la punctul în care va trebui să renunţăm şi la viaţă, am strigat râzând!

EL: Încă nu, dar va veni şi acel moment peste nişte ani, mi-a răspuns bătrânul, râzând la rândul său.

EU: Da… ştiu…

EL: Să nu te plângi acum! Atâta timp cât mai ai de trăit fă-o în aşa fel încât să nu ai regrete. Trăieşte după propriul scenariu şi nu cel pe care alţii îl scriu pentru tine. Fii un actor-patriot în filmul tău şi nu un actor-mercenar în filmul altuia. În viaţă ai avut şi vei avea o mulţime de regizori care vor încerca să-ţi modeleze filmul după chipul şi asemănarea lor, iar datoria ta va fi să-i faci să înţeleagă că se află în studioul greşit şi ar fi cazul se revină în studioul propriu şi să se îngrijească ca filmul lor să fie de succes.

Cât timp eşti încă un copil şi nu ai intelectul dezvoltat adecvat, ai un motiv întemeiat ca să te laşi în grija părinţilor, care ar trebui sau, cel puţin, ar fi indicat să ştie ce este mai benefic pentru tine. Apoi, la liceu şi la facultate, dacă este cazul, încă mai ai un motiv să laşi părinţii să decidă pentru tine în momentele majore ale vieţii tale, deoarece eşti dependent financiar de ei. Dar după ce ai devenit independent nu mai ai nici un motiv să laşi pe alţii să hotărască ce este bine pentru tine. Eşti singurul care ştie cu adevărat acest lucru sau ar trebui să-l ştii, iar dacă încă nu eşti sigur, atunci nu sta pe gânduri, ci caută să descoperi în interior dorinţele şi aspiraţiile sufletului tău, pentru a nu ajunge în situaţia de a fi condus după dorinţele neîmplinite sau nevoile de a controla ale altor suflete.

EA: Cunosc oameni ale căror părinţi, în schimbul ajutorului financiar, le-au impus copiilor lor facultatea la care să studieze, chiar dacă dorinţa acestora a fost alta. Rezultatul, cum era de aşteptat, a fost că respectivii tineri au făcut studiile în silă, fără chef de a învăţa, cu note mici şi restanţe. Cei cu mai multă hotărâre şi curaj şi-au promis că vor face facultatea pe care şi-au dorit-o după ce vor fi independenţi financiar. Este bine că vor să facă, chiar dacă mai târziu, ceea ce tot timpul şi-au dorit, însă tot sunt 3-4 ani pe care îi vor percepe ca şi pierduţi, ani în care nu au făcut ceva util pentru ei înşişi.

EL: Aşa este. Ar fi bine totuşi să se detaşeze şi să uite acea perioadă, dacă o consideră nefolositoare pentru ei. Şi cu această ocazie ajungem şi la ultima renunţare majoră din lista noastră. Este vorba despre renunţarea la a mai trăi şi a vă mai raporta la trecut. Dacă puteţi să păstraţi doar momentele frumoase ale trecutului este foarte bine, dar renunţaţi neapărat la amintirile neplăcute, la frustrări şi neîmpliniri. Nu vă aduc nimic bun, doar gânduri inutile care pot influenţa deciziile voastre din prezent într-un mod nedorit. Şi mai mult: vă pot chiar împiedica să mai luaţi vreo decizie de unul singur, deoarece memoria aşa-ziselor greşeli trecute vă va umple de frică şi nesiguranţă.

EU: Da, mari neplăceri îţi poate produce permanenta raportare la trecut.

EL: Trecutul este bine să fie o carte închisă, pe care s-o scoateţi din raft numai pentru a revedea cu prietenii anumite imagini frumoase trăite împreună. În mintea voastră conştientă să păstraţi doar învăţăturile pe care le-aţi tras din evenimentele trecute şi atât.

Aceste schimbări şi renunţări fac parte din complexul limbaj interior al fiecărui suflet. El ştie cel mai bine ce trebuie modificat în limbajul său pentru ca viaţa sa să devină una mai bună, mai fericită. Să nu uitaţi niciodată: viaţa nu este un film oarecare, cu buget redus, în care jucaţi un rol oarecare; viaţa este un film de „box office”, în care nu doar jucaţi un rol, ci trebuie să vă trăiţi cu adevărat rolul…

Era deja după-amiază. Timpul trecuse părcă ar fi zburat cu un avion cu reacţie. Dar aşa se întâmplă când faci ceva plăcut, pentru că, deşi a început cam ciudat, conversaţia noastră a fost în ansamblul ei una frumoasă, antrenantă şi cu multe învăţături. După câteva clipe, bătrânul zise:

EL: Înainte să trecem la alt subiect, haideţi să recapitulăm cele 13 renunţări mai importante, pe cele minore urmând să le descoperiţi fiecare în parte, cunoscându-vă pe voi înşivă şi observând ce ar fi bine să mai schimbaţi în vieţile voastre. Eu nu pot decât să vă deschid uşa, însă fiecare trebuie să intraţi singuri.

EU: Da, să recapitulăm „cele 13 renunţări ale înţeleptului”, am spus şi eu râzând.

EL: Îmi place cum sună: „cele 13 renunţări ale înţeleptului”. Deci, să le reluăm:

– renunţarea la rezistenţa în faţa schimbării;

– renunţarea la temeri, frici;

– renunţarea la nevoia sau dorinţa de a avea tot timpul dreptate;

– renunţarea la nevoia de a deţine tot timpul controlul;

– renunţarea la a critica de fiecare dată şi pe toată lumea;

– renunţarea la a mai căuta scuze şi vinovaţi pentru ceea ce vi se întâmplă;

– renunţarea la a vă mai condamna şi învinovăţii;

– renunţarea la a vă plânge şi victimiza;

– renunţarea la ataşamente;

– renunţarea la dorinţa de a impresiona pe ceilalţi;

– renunţarea la credinţele limitative;

– renunţarea la a vă mai trăi viaţa după aşteptările celorlalţi;

– renunţarea la a mai trăi şi a vă mai raporta la trecut.

 

Viaţa: luptă sau şcoală?

EU: Din renunţările despre care ne-ai vorbit, dar şi din altele pe care probabil că le vom mai descoperi fiecare pentru el însuşi, rezultă că viaţa nu este tare uşoară, ci o luptă permanentă, un război când împotriva unui lucru, când împotriva unui sentiment sau gând.

EL: Da, poţi să vezi şi astfel încercările vieţii, ca pe o luptă permanentă. Însă depinde de fiecare în parte ce fel de luptă duce: una cinstită sau una necinstită. Depinde de fiecare dintre voi dacă îşi respectă sau nu adversarul, indiferent dacă acesta este un gând, un sentiment, un obicei sau o credinţă limitativă. Este esenţial de ştiut că adversarul nu se află niciodată în exterior, într-o altă fiinţă, ci în interiorul vostru. Dacă într-o luptă adevărată cel mai mare avantaj este dat de rezistenţă, în lupta vieţii avantajul este răbdarea. Aceasta este rezistenţa de care aveţi nevoie. Oricine poate să-şi dezvolte muşchii (tupeul, minciuna), nu este greu, însă şi cei musculoşi obosesc. Dar cei care au de partea lor rezistenţa (răbdarea), vor ieşi, mai devreme sau mai târziu, învingători. Înarmaţi-vă cu răbdare şi mergeţi înainte.

Dacă vedeţi viaţa ca pe o luptă, atunci vă spun că nu puteţi trece prin ea fără luptă şi fără a face greşeli, nu puteţi face ceva cu viaţa voastră fără acestea. Dacă vedeţi viaţa ca pe o şcoală, atunci tot de răbdare aveţi nevoie şi vă spun că nu puteţi face nimic cu viaţa voastră fără să învăţaţi şi fără să faceţi greşeli. Să nu confundaţi şcoala propriu-zisă cu şcoala vieţii, deoarece diferenţa este fundamentală, diferenţă sesizată foarte corect de către Tom Bodett, care spunea: La şcoală eşti învăţat o lecţie, apoi ţi se dă un test. În viaţă, ţi se dă un test care te învaţă o lecţie. Şi să nu fiţi speriaţi sau supăraţi când vă vorbesc despre greşeli; adevărul este că nu există greşeli, doar loc pentru a mai învăţa una-alta. Şi indiferent de viziunea pe care o aveţi asupra vieţii, singura opţiune viabilă este să vă înarmaţi cu răbdare şi să învingeţi în fiecare luptă sau să asimilaţi fiecare lecţie a vieţii.

Faptul că vă apar încercări diferite în viaţă este limbajul prin care ea, Viaţa, vă anunţă că sunteţi pe drumul dezvoltării voastre. Dacă vă tot loviţi de aceeaşi încercare, înseamnă că nu aţi învăţat încă lecţia respectivă (sau nu aţi câştigat încă acea luptă) şi că ar fi cazul să vă străduiţi mai mult. Aceste semne, dacă sunteţi atenţi şi le observaţi, vă pot ajuta mult în mersul înainte al vieţii şi, mai important, vă ajută să vă îmbunătăţiţi experienţa de a trăi, s-o faceţi mai frumoasă, mai înplinită şi chiar mai fericită. Pentru că atunci când vă concentraţi asupra unui anumit lucru, asupra unui gând sau a unei acţiuni, atenţia vă face să observaţi toate semnele din jurul vostru, care mereu sunt la locul şi momentul potrivit, numai că este nevoie de această permanentă atenţie pentru a le atrage în conştiinţă, pentru ca apoi, bineînţeles, să le utilizaţi inteligent şi cu maximum de beneficii.

Concluzia este că, tot ce interferează cu voi prin imagine, sunet sau atingere, conţine şi un mesaj ascuns, mesaj transmis printr-un limbaj simplu de înţeles pentru cei ce sunt atenţi şi trăiesc în momentul prezent, nu zboară cu gândul printre nori şi visează la „cai verzi pe pereţi”. Observaţi aceste semne, înţelegeţi limbajul şi mesajul lor, daţi dovadă de răbdare şi viaţa voastră nu poate să fie decât una reuşită şi fericită.

Semnele… de dincolo…

EL: Înainte de a pune punct discuţiei despre semnele ce ne ajută şi ne ghidează de-a lungul vieţii, bineînţeles, dacă le observăm şi înţelegem, aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra semnelor venite dintr-o altă lume, din lumea spirituală, unde plecăm atunci când părăsim lumea fizică. S-ar putea să vă pară ceva fantastic să primiţi astfel de semne, însă nu este aşa, acestea fiind ceva normal, fiind experimentate de mulţi oameni, fără a înţelege de unde vin şi care este adevărata lor semnificaţie.

Aceste semne sunt primite de oameni atunci când cineva drag lor pleacă din această viaţă. În acele momente, cei rămaşi în urmă sunt copleşiţi de durere şi au nevoie de consolare, însă ajutorul venit din exterior, de la alţi oameni – de tipul: „nu mai plânge că nu ajută” sau „timpul va rezolva şi asta” – nu are puterea consolării venită din interior, prin sugestie spirituală. Cel mai des, aceste semne ajung la cel în nevoie prin intermediul visului. Persoana care a plecat dincolo apare în visul celui rămas aici, făcându-l să conştientizeze faptul că nu a plecat de tot şi că mereu va fi alături de cei dragi când va fi nevoie. O altă modalitate de transmitere a mesajului de dincolo este prin simţământul unei prezenţe plăcute, iubitoare şi liniştitoare, care creează în sufletul persoanei consolate o stare de bine şi de conştienţă că cel/cea plecat/ă îi este alături. Atracţia, inexplicabilă şi parcă automată, spre contactul cu un obiect ce a aparţinut fiinţei plecate dintre noi este un alt semn că celor trecuţi în lumea spirituală le pasă de cei rămaşi în lumea fizică şi că sunt alături de ei oricând au nevoie. Acestea ar fi principalele şi cele mai generale modalităţi de transmitere a unui mesaj, însă puteţi întâlni şi situaţii particulare: să auziţi des melodia pe care obişnuiaţi să o ascultaţi împreună, să vedeţi maşina preferată sau animalul preferat al celui/celei plecat/e. Trebuie numai să acordaţi atenţie detaliilor aparent nesemnificative.

Pe lângă faptul că semnele descrise au o mare putere de consolare şi de ajutorare pentru a accepta trecerea dincolo a unei fiinţe iubite, aceste mesaje întăresc credinţa că nimeni nu este niciodată singur. Chiar dacă din punct de vedere fizic nu se află cineva în preajma voastră, trebuie să conştientizaţi faptul că niciodată nu sunteţi cu adevărat singuri şi că mereu cineva este alături de voi, fie că simţiţi sau nu acest lucru. Cu cât veţi crede mai mult, cu atât veţi simţi mai mult această prezenţă spirituală în vieţile voastre.

EA: Of! Abia acum înţeleg!

EU: Ce?

EA: Asta era! Erau mesaje de la ea!, exclamă din nou tânăra şi ochii i se umplură de lacrimi.

EL: La ce te referi? Spune-ne, te rog.

EA: La o bunică de-a mea. Mulţumesc Cerului, părinţii mei şi ceilaţi bunici mai trăiesc. S-a întâmplat acum câţiva ani. Ştiţi… noi două am fost foarte apropiate; de când eram mică o ajutam la gătit, la copt şi la curăţenie, la cumpărături… eram mai mult ca două prietene, nu ca bunică şi nepoată. Apoi, când a murit… eram deja majoră, dar tot am trecut greu peste pierderea ei. Am avut nevoie de mult timp ca să accept ceea ce s-a întâmplat.

EL: Înseamnă că ai iubit-o foarte mult.

EA: Da… Practic am crescut alături de ea. Şi în prima lună după plecarea ei, cea mai grea, a tot apărut în visele mele. Chiar foarte des. Când mă trezeam după acele vise aveam o senzaţie ciudată, cum că ea ar fi în viaţă, doar că ceilalţi nu văd şi nu înţeleg acest lucru. Şi era atât de liniştitoare senzaţia…

În timp ce povestea, lacrimile şiroiau pe obrajii tinerei, însă nu făcea nici un gest pentru a le opri sau îndepărta. Cu adevărat s-au iubit şi se mai iubesc mult cele două fiinţe. Cred că aceasta este iubirea adevărată despre care au vorbit Krişna, Christos, Buddha. O iubire care după mai mulţi ani poate declanşa trăiri atât de puternice, nu poate să fie decât iubirea adevărată, divină.

EA: Şi abia acum înţeleg… că încerca să mă consoleze, să mă ajute să accept plecarea ei, să nu mai fiu supărată şi copleşită de durere, să ştiu că este cu mine şi că aşa va fi mereu. Abia cum înţeleg… Mă bucur că ne-ai vorbit despre aceste semne. Chiar şi acum, după atâţia ani, simt o fericire enormă că înţeleg ce s-a întâmplat în acele zile şi că iubirea noastră a rămas la fel de vie. Îţi mulţumesc pentru acest moment.

EL: Eu îţi mulţumesc că ai împărtăşit cu noi această experienţă minunată a înţelegerii că cei care pleacă de lângă noi nu ne părăsesc, ci îşi urmează propria cale a vieţii, iar iubirea şi prezenţa lor rămâne cu noi şi în continuare.

EA: Acum ştiu şi simt că aşa este.

EL: Şi veţi putea spune şi prietenilor voştri ceea ce aţi aflat, aducând bucurie şi înţelegere, adică un mare ajutor, în vieţile lor.

[1] Quipu este un sistem de codificare / înregistrare a informaţiilor alcătuit dintr-un mănunchi de sfori (din piele sau păr de lama ori alpaca) atârnate vertical şi care au făcute pe ele noduri de diferite mărimi, combinaţii şi poziţii unele faţă de altele. Aceste noduri, prin mărimea, forma şi poziţia lor, erau depozitarele informaţiilor dorite a fi stocate şi transmise mai departe de către populaţiile din Munţii Anzi, în special de incaşi (America de Sud).

Către capitolul VI – https://projectvictor.org/carti-books/copacul-fericirii/capitolul-vi-fericirea-unei-vieti-implinite/