FERICIREA UNEI VIEŢI ÎMPLINITE

 

A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect, ci înseamnă că tu ai decis să vezi dincolo de imperfecţiune.

Gerard Way, muzician

 

Destinaţia vieţii tale

EA: De multe ori mă opresc din alergătura zilnică şi mă gândesc la viaţa mea, la ce am realizat sau ce mai doresc să realizez înainte de „a pleca” sau unde vreau să ajung înainte să o părăsesc.

EL: Şi care este concluzia ta până în acest moment?

EA: Vai, nu ştiu… Uneori sunt mulţumită de ce am făcut până acum, iar alteori totul mi se pare fără rost. Şi aici am în vedere întreaga mea viaţă: tot ceea ce am făcut şi continui să fac mi se pare fără vreo utilitate, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi oameni.

EL: Este un mod mai puţin benefic de a vedea lucrurile.

EA: Ştiu, ştiu! Dar uneori mă pierd… a răspuns tânăra cu o voce stinsă.

EL: Viaţa este precum o carte, deschisă pentru tine şi parţial deschisă sau închisă total pentru restul oamenilor. Majoritatea celor din jurul tău pot să vadă numai titlul ei, o altă parte poate arunca câte o privire şi asupra cuprinsului şi doar puţini pot să citească paragrafe întregi. Dar să nu uiţi un lucru esenţial: tu eşti singura persoană care poată să cunoască întregul adevăr ascuns în cartea care este viaţa ta. Trebuie numai să-ţi doreşti să îl afli. Trăind şi acţionând conştient, mereu în prezent, analizând atât lucrurile pe care le percepi a fi bune, cât şi pe cele văzute ca negative, vei reuşi să pătrunzi misterul creat în jurul cărţii tale în momentul în care a ajuns pe rafturile acestei lumi.

De-a lungul vieţii vei fi criticată, vei fi contrazisă, unii se vor supăra pe tine, iar alţii te vor urâ de-a dreptul, însă mereu să fii conştientă că ceea ce eşti şi faci în fiecare clipă este cel mai bine pentru tine, dar şi pentru semenii tăi, chiar şi atunci când ei nu văd acest lucru. Îţi dau un exemplu: ce părere ai despre rolul cerşetorului în societate?

EA: Nu ştiu…

EL: La prima vedere este doar un simplu ratat, însă la o analiză mai profundă, pe care o vom face mai târziu, se poate observa şi utilitatea sa printre noi. Toate fiinţele au un rol bine stabilit în lume, problema fiind că prea puţine îşi acordă timpul necesar pentru a şi „vedea” ceva acolo unde tocmai se uită. De aceea vă spun – asta e valabil pentru toţi oamenii –, să nu vă simţiţi niciodată inutili, deoarece tot timpul faceţi ceea ce trebuie, ceea ce este folositor. Atâta timp cât viaţa voastră are ca reguli iubirea şi dreptatea, nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Trăind astfel, vă aflaţi tot timpul pe drumul cel bun, chiar şi în momentele în care drumul pare prea lung sau dificil.

EU: Chiar crezi asta?

EL: Da, cu toată credinţa de care este capabilă fiinţa mea. Am să-ţi împărtăşesc ce am înţeles eu despre viaţă până acum. În al doilea rând am realizat că viaţa este simplă şi frumoasă.

EU: Scuză-mă, dar ai uitat de „în primul rând”, am intervenind zâmbind.

EL: Ajungem acum şi acolo. Am început cu concluzia mea, iar acum îţi voi arăta de unde a rezultat această concluzie. Ceea ce trebuie să înţeleagă fiecare om este că toate lucrurile sunt în legătură, în conexiune unele cu altele şi se generează şi influenţează unele pe altele. Aceasta face ca misiunea noastră să fie una singură, şi anume de a învăţa să lucrăm, să manipulăm constructiv – nu în alt fel! – energia Vieţii. După cum au arătat-o şi oamenii de ştiinţă, totul este energie în Univers. Spre exemplu, corpul uman, asemănător oricărui organism viu, este alcătuit din celule, acestea din molecule, care, la rândul lor, sunt compuse din atomi, ultimii constând dintr-un nucleu dens ce conţine neutroni (sarcini electrice neutre) şi protoni (sarcini electrice încărcate pozitiv), în jurul cărora se află o perdea de electroni (cu sarcină electrică negativă), adică vorbim despre particule energetice. Corpul uman în esenţă este energie. De asemenea suflul vital este un soi de energie, însă una foarte subtilă, iar această energie este sursa tuturor celorlalte energii pe care le utilizăm şi cu care lucrăm în vieţile noastre, fie că o facem mecanic sau conştient. Când mă refer la toate energiile, aici înţeleg iubirea, compasiunea, bucuria, fericirea, ura, supărarea, furia, indiferenţa şi aşa mai departe. Toate gândurile, sentimentele, emoţiile, acţiunile, vorbele sunt energie la bază. Cele pe care le considerăm a fi bune, pozitive (iubirea, iertarea, înţelegerea, compasiunea, empatia, ajutorul etc.) sunt cele pe care eu le numesc constructive, pe când cele negative, rele (ura, violenţa, furia, supărarea, indiferenţa etc.) sunt cele distructive. Deci, scopul vieţii este să învăţăm să utilizăm energiile constructive în folosul nostru propriu, dar şi al semenilor noştri, cu care suntem mereu în conexiune la un anumit nivel.

EA: Aha, înţeleg, trebuie să învăţăm să trăim într-un mod constructiv prin manifestrea iubirii, iertării, înţelegerii, adică a virtuţilor despre care vorbeşte mereu şi Iisus, precum şi ceilalţi învăţători ale principalelor tradiţii religioase ale lumii.

EL: Corect, însă să nu spunem că „trebuie”, ci ideal este să alegem fiecare acest lucru, pentru că dacă eşti împins de la spate să faci ceva, nu tot timpul înţelegi rostul acelui lucru, dar când alegi conştient să faci ceva, se întâmplă în urma unei înţelegeri prealabile a importanţei şi utilităţii acelui lucru.

EA: Aşa este, ai dreptate.

EL: Mulţumesc. Tot în acest context vreau să vă readuc aminte, deşi am mai vorbit şi o vom mai face, despre încă foarte actualul îndemn înscris cu litere de aur, acum mai mult de două milenii (după unele părerii prima dată l-ar fi rostit filosoful grec Socrate), la intrarea în templul de la Delphi, loc pe care grecii vechi îl considerau a fi centrul Universului: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar cum să faci acest lucru când nu ştii ce să cauţi şi unde să cauţi. Vă propun să aflăm împreună care ar trebui să fie obiectul cunoaşterii.

EU: Să-i dăm drumul!

EL: Bun… Probabil ştiţi şi voi că s-a dovedit ştiinţific faptul că toate celule din care este alcătuit corpul uman se reînnoiesc la fiecare 7-10 ani, acestea fiind în număr mai mare decât stelele din galaxia noastră. Prin urmare, corpurile voastre din prezent nu mai sunt cele de acum 10 ani, iar peste 10 ani vor fi altfel decât sunt în acest moment. Dar voi aveţi convingerea că sunteţi aceleaşi persoane. Mai înţelepte sau nu, mai deştepte sau nu, mai împlinite în viaţă sau nu, dar sunteţi aceleaşi personalităţi. Şi atunci vă întreb: vă identificaţi cu aceste corpuri care se schimbă 100% la fiecare 7-10 ani ori este vorba despre altceva ce contează cu adevărat în a fi o fiinţă umană?

EA: Este, evident, vorba despre acel „altceva” şi nu despre copul fizic. Eu personal, cred că suntem, în realitate, un spirit, acel suflu divin trimis peste corpul modelat din lut despre care relatează şi Biblia sau alte cărţi sfinte ale umanităţii.

EL: Deci, când vorbim despre cunoaşterea de sine nu trebuie să ne limităm la corpul fizic, care are o viaţă temporară, ci să mergem mult mai departe, mult mai în profunzimea a cine suntem cu adevărat, la acea scânteie eternă. Bineînţeles, trebuie să ne cunoaştem şi corpul fizic pentru a putea să-l îngrijim cât mai bine, ca să ne fie de folos şi ajutor pentru o perioadă de timp cât mai lungă, dar principala muncă trebuie să o facem cu spiritul şi cu modul în care personalitatea transpune manifestările spiritului în lumea tridimensională în care momentan ne ducem existenţa.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce… Viaţă…

 

EL: Parafrazând titlul unei poezii a lui Mihai Eminescu, vreau să ştiţi că înţelegerea şi conştientizarea sinelui, a scânteii eterne ce animă corpul fizic, despre care vorbeam, se află într-o permanentă legătură cu dorinţele pe care le au oamenii pentru vieţile lor. Şi pentru că vremurile se schimbă mai mult la exterior, dar visele rămân asemănătoare într-o mare măsură, în ce priveşte dorinţele oamenilor zilelor noastre de la Viaţă şi, în acelaşi timp fricile lor, sunt asemănătoare cu cele avute de către romani acum 1900 de ani. În a X-a satiră, Juvenal scria:

De ai avea cu tine, pornind la drum în timpul nopţii, chiar numai nişte văseluţe de-argint necizelat, te-ai teme, cred, de sabie şi de ţepuşă şi-ai tremura de umbra unei trestii ce se clatină în lumina lunii; drumeţul fără ban în pungă va trece cântând prin faţa hoţului. Primele rugăminţi făcute zeilor şi cele mai obişnuite-n toate templele sunt să ne crească bogăţia şi averile, caseta noastră să fie cea mai mare din forul întreg. Nici un fel de otrăvuri nu ni se dă să bem în vasele de lut; numai atuncea teme-te, când vei lua în mână pocale încrustate cu pietre preţioase, şi-n vasul larg va scânteia setinul [este vorba despre renumitul vin de Setia].

[…] Dar chiar şi-n vremea lui, filosoful grec (autorul se referă la Democrit) găsea subiect de râs oricând se întâlnea cu oamenii… […] Râdea de grijile şi tot aşa de bucuriile prostimii, uneori chiar de lacrimile ei, fiindcă Soartei ce îl ameninţa el îi trimitea laţul să se spânzure sau îi dădea cu tifla.

Deşarte lucruri, deci, sau chiar dăunătoare mai cer oamenii şi pentru acestea se cade să păteze cu ceară genunchii zeilor (ceara de la lumânările aprinse în cinstea zeilor). Pe unii-i prăvăleşte mărimea lor expusă invidiei altora, iar lunga şi strălucita listă de onoruri îi afundă…

EU: Da, cred că faptul permanentei comparări a zilelor noastre cu Antichitatea nu este o coincidenţă, ci este o urmare a multiplelor asemănări între priorităţile, bucuriile şi fricile societăţii de atunci cu a celei de azi, bineînţeles acum trăite la un alt nivel mental şi de conştiinţă.

EL: Aşa este. Şi veţi vedea în continuare, deoarece vom mai discuta despre priorităţile oamenilor în vieţile lor, câte alte asemănări vom descoperi şi nu doar cu Antichitatea.

EU: Parcă unele lucruri nu se schimbă niciodată.

EL: Aşa pare, însă acum ne aflăm în pragul unor schimbări profunde în conştiinţa şi mentalitatea umană, ceea ce m-a îndemnat să arătăm, nouă înşine, dar şi celor care vor alege să vadă, ceea ce nu este constructiv şi poate fi lăsat în urmă, abandonat de-a dreptul. Cred că a sosit timpul ca oamenii să audă unii de alţii nu după ecoul vocii lor, ci după cel al faptelor lor. După cum obişnuia să spună şi filosoful grec Myson, considerat a fi unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, cum că nu trebuie să cercetăm faptele în lumina vorbelor, ci vorbele în lumina faptelor; căci faptele nu se săvârşesc în vederea vorbelor, ci vorbele în vederea faptelor. (Despre vieţile… I.108)

EU: Sunt total de acord!

EL: Însă înainte de a merge mai departe, să vedem cum îşi încheie Juvenal amintita satiră, pe care o face nu doar într-o notă înţeleaptă, ci, mai important, intuind adevărul divin: De vrei un sfat, lasă în seama zeilor să cântărească ce-i bine pentru noi şi ce-i folositor pentru ale noastre. În loc de ce ne place, zei ne-or da tot ce-i mai potrivit cu fiecare, căci omul li-e mai drag decât îşi e el sieşi. […] Dacă e vorba să le ceri ceva… trebuie să-i rogi să-ţi dea o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Cere-le un suflet tare, netulburat de groaza morţii, care să privească ultima parte a vieţii ca un dar al naturii, să poată suporta orişice chinuri, să nu se mânie de nimic, nimic să nu dorească, să fie încredinţat că muncile lui Hercule şi strădaniile lui grozave sunt de preferat amorului, ospeţelor şi pufului cel moale al lui Sardanapal (ultimul rege al Asiriei, ce a dus o viaţă plină de lux, lene şi dezinteres). Eu îţi arăt ce chiar tu însuţi îţi poţi da. O singură cărare spre viaţa liniştită ne e deschisă: ea trece prin virtute. Nu ai, Norocule, nici o putere, dacă am fi înţelepţi. Noi, noi te facem zeu şi te-aşezăm în cer. (Juvenal, X)

EA: Mda… Atât dorinţele, cât şi leacul lor au rămas acelaşi, doar în alte condiţii.

EU: Cum spune şi vorba din popor: aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.

EL: Da, aprobă bătrânul, zâmbind bine-dispus. Principala formă de realizare în viaţă, de construire a unei vieţi de succes, a rămas cea pe cale materială. Credinţa conform căreia dacă ai destui bani se rezolvă toate problemele tale este încă foarte răspândită, deşi vedem numeroşi milionari care mor, fără a putea fi salvaţi de marea lor avere. În aceste condiţii ce-i de făcut?

EU: Chiar, ce-i de făcut? Ce sugerezi?

EL: Ceva simplu. Trebuie să vă schimbaţi perspectiva asupra vieţii.

EU: Da, simplu de spus…

 

 

 

Vieţi paralele

EL: Dacă nu aţi auzit despre cartea Vieţi paralele a scriitorului grec Plutarh (46-125), am să vă spun că este vorba despre o culegere de biografii ale unor oameni iluştri greci şi romani, prezentate în paralel. Am adus vorba despre ea, deoarece şi eu doresc să vă vorbesc despre nişte vieţi paralele, însă ale zilelor noastre. Vieţile paralele pe care le am în vedere nu au fost şi nu sunt toate ilustre, ci numai unele dintre ele, marea lor majoritate fiind considerate, în special de către cei ce le trăiesc, simple şi banale.

Oare de unde vine credinţa acestor oameni că viaţa lor este banală? Pentru a descoperi acest lucru le-aş propune – dar vă propun şi vouă – un exerciţiu: începând din această clipă, nu mai târziu, mâine sau poimâine, ci chiar din această clipă să devină atenţi la ceea ce se întâmplă în vieţile lor, să acorde atenţie fiecărui moment, aşa-zis banal. Ce credeţi că se va întâmpla dacă vor face acest lucru? Surpriză! Vor avea parte de o surpriză mare. „Peste noapte” existenţele lor vor ieşi din umbra banalului şi a lipsei de însemnătate, intrând în lumina reflectoarelor puternice ale importanţei, semnificaţiei, direcţiei clare şi a scopului. Vor descoperi, la propriu, ecuaţia care defineşte fiecare viaţă din Univers, şi anume: moment + moment = Viaţa. Vor înţelege că fiecare moment al vieţii lor are însemnătatea sa şi că nu a apărut acolo din întâmplare, ci cu scopul de a întregii şi a da sens la ceva. La ce anume? Bineînţeles, la Viaţă!

Prin urmare, conceptul de „vieţi paralele” nu există cu adevărat, pe de o parte al unor vieţi extraordinare, importante, semnificative, cum au fost şi sunt cele ale marilor artişti, oameni politici sau învăţători spirituali, şi vieţi banale, aproape stinse, fără sens real, pe de altă parte. Nu există această paralelă. Sunt doar vieţi şi atât! Dacă apare sau persistă vreo problemă în viaţa cuiva, se întâmplă pentru că omul în cauză nu acordă atenţia şi semnificaţia cuvenită fiecărui moment care face parte din viaţa sa. Depinde de fiecare în parte să descopere şi să înţeleagă importanţa şi scopul propriei vieţi. Iar acest lucru trebuie început de pe acum. Chiar acum!

 

Preţul succesului

 

EL: Să trecem însă şi la lucruri mai puţin încurajatoare pe care le vedem în jurul nostru în aceste vremuri tulburi. Aceste situaţii vreau să le aduc în discuţie, deoarece influenţează în special viitorul lumii, adică a tineretului, a adolescenţilor, tocmai acele suflete aflate într-un moment crucial al existenţei: momentul în care trebuie să se decidă ce fac cu vieţile lor, ce exemple vor să urmeze şi altele de acest fel.

EA: Presupun că te referi la faptul că unele dintre aşa-numitele vedete feminine care pot fi văzute peste tot la televizor reprezintă un model pentru numeroase fete tinere. Faptul că „au reuşit în viaţă”, că au „făcut rost” de casă, maşină, un job bun, bani etc., reprezintă o atracţie faţă de acest tip de „a reuşi”, în special pentru adolescentele din satele şi oraşele mici, unde posibilitatea de a obţine toate acestea, mai ales prin muncă cinstită şi serioasă, este foarte redusă sau chiar inexistentă.

EL: Este tentantă şi periculoasă această modalitate de „a te ajunge”. Şi aici nu mă refer doar la pericolele de moment, ci la urmările pe care le pot avea anumite fapte ale lor. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în romanul său intitulat Justine, Marchizul de Sade (1740-1814) surprindea destul de plastic drumul tinerelor sărace spre o viaţă bună: Fără îndoială că drumul a fost spinos; acest fel de domnişoare îşi deschid calea plecând de la ucenicia cea mai ruşinoasă şi grea, iar aceea care azi este în patul unui prinţ, mai păstrează poate urmele înjositoare ale cruzimii libertinilor depravaţi în mâinile cărora au aruncat-o tinereţea şi lipsa de experienţă a începutului.[1]

EU: Ooo, crezi că Sade este autorul cel mai potrivit din care să citezi, am întrebat surprins?!

EL: De ce nu? Ştiu că de-a lungul vremii a fost prezentat ca un pervers notoriu, „inventator” al sadismului, însă la începutul secolului XX a fost aşezat pe locul care i se cuvenea, şi anume între valorile culturii universale, mulţumită lui Guillaume Apollinaire (1880-1918).

EU: Bine, bine, am răspuns zâmbind. Trebuie, totuşi, să-i dau dreptate. Astfel de experienţe, cu atât mai mult dacă sunt trăite la o vârstă fragedă, pot lăsa urme în subconştientul uman. Nu ştiu cât de fericită poţi să fii cu toate cele obţinute, având mereu în memorie prin ce ai trecut pentru a le câştiga.

EL: Cu siguranţă nu este uşor.

EA: Sunt convinsă că nu este uşor nici după ce ai ajuns unde ai vrut, şi cu atât mai mult este greu până ce ajungi acolo. De aceea stau pe gânduri şi încerc să ajung la o concluzie: oare chiar merită?!

EL: Ca să vedeţi că Marchizul nu scria degeaba şi că a anticipat acest tip de gânduri, am să-l las să ne „vorbească”, sărind peste cele două secole şi ceva care ne despart, referindu-se la urmările pe care le pot avea unele fapte neortodoxe: … în afară de providenţa care pedepseşte necruţător asemenea reuşite, cel vinovat hrăneşte la sân un vierme ce-l roade fără încetare, împiedicându-l să se bucure de înşelătoarea fericire din jur şi nelăsându-i în locul ei decât amintirea sfâşietoare a păcatelor cu care şi-a cumpărat-o. În schimb, virtutea, chiar dacă, în această lume derutată în ce priveşte rostul ei, nu aduce nici un folos vizibil sau palpabil, are avantajele ei: Cât despre nefericirea care chinuie virtutea, ghinionistul oropsit de soartă îşi află mângâierea în sinea lui şi tainicele bucurii pe care i le aduce cinstea îl despăgubesc pe dată de nedreptatea oamenilor. (Sade, Justine)

EU: Nu ştiu dacă a fost vreodată uşor omului să trăiască având virtuţile ca legi care să-i modeleze faptele şi întreaga viaţă.

EL: Astfel ne este revelat şi motivul pentru care, prin gura uneia dintre personajele sale, Sade foloseşte expresia cărările înguste ale virtuţii. Acestea sunt dificil de parcurs, din această cauză mulţi oameni se conformează trend-ului din societate: dacă prin mijloace şi acţiuni reprobabile poţi să obţii ceea ce îţi doreşti, de ce să nu o faci?! Prin intermediul altui personaj meschin, de această dată o femeie, ce se adresează Justinei, nefericita eroină, Sade face o pledoarie destul de convingătoare viciului, din care voi spicui câteva idei: Draga mea, nu viciul sau virtutea pe care le alege omul îl fac să găsească fericirea, căci virtutea sau viciul nu sunt decât un fel de a purta pe lume; nu contează aşadar să o iei pe un anume drum mai curând decât pe celălalt! Contează doar să urmezi drumul comun, iar cine se abate de la el, greşeşte. Dacă lumea ar fi în întregime virtuoasă, te-aş îndruma către virtute, căci răsplata venind de la ea, fericirea va fi negreşit tot acolo; într-o lume cu totul coruptă, nu te voi îndruma decât înspre viciu. Însă, dacă nu te vei lăsa corupt şi dus de val, ci vei urma acea îngustă cărare a virtuţii, odată ajuns la finis vei experimenta fericirea existenţei în plenitudinea sa. Şi Marchizul îşi încheie povestirea cu următoarea frază: Oh, voi care veţi citi această povestire, fie să aveţi din ea acelaşi câştig ca această femeie uşuratecă, dar pocăită (autorul se referă la sora Justinei, care după auzul numeroselor nenorociri prin care a trecut sora sa, îşi schimbă radical viaţa, ajungând dintr-o uşuratică, un model de pietate, înţelepciune şi austeritate), fie să vă încredinţaţi deodată cu ea că adevărata fericire nu se află decât în virtute şi că, dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer.

EA: Frumos… Cred că l-am judecat greşit pe Sade.

EL: La fel ca mulţi alţii. De aceea spuneam mai devreme că nu putem judeca oamenii fără să le cunoaştem vieţile. Tot aşa nu putem judeca scriitorii fără să cunoaştem intenţiile din spatele operelor lor.

După câteva momente de tăcere, în care am „rumegat” fiecare ultimele cuvinte a lui Sade, companioana noastră de drum a hotărât să rupă tăcerea:

EA: Citeam recent un articol despre o domnişoară care, fiind dintr-o familie săracă, însă dorind mai mult de la viaţă, şi-a scos fecioria la licitaţie pe internet. Acest lucru se întâmpla acum 4 ani. Azi, respectiva tânără postează fotografii ce ilustrează binele la care a ajuns: se află undeva în Italia, are bani, înbrăcăminte scumpă, silicoane, are parte de ieşiri în cluburi de fiţe şi aşa mai departe.

Să nu mă înţelegi greşit, nu mi-am propus să o judec. Dar mă gândesc dacă acum, după ce a obţinut ceea ce a dorit, lucruri pe care familia nu putea să i le ofere, iar prin muncă normală era foarte greu şi necesita timp pentru a le obţine, este sau nu fericită; dacă se poate bucura de toate acestea având în memorie ceea ce a făcut pentru ele şi prin câte a trebuit, probabil, să treacă.

EL: Te înţeleg. Sigur că nu judecăm pe nimeni şi nimic, ci numai constatăm nişte fapte, nişte decizii şi punem problema din punctul nostru de vedere, dacă am fi putut face la fel sau nu. Nu judecăm dacă persoana în cauză a acţionat corect sau greşit. Este numai şi numai alegerea ei. Noi căutăm să înţelegem dacă merită să facem orice pentru a obţine anumite foloase. Fiecare om este invitat să cugete, să evaluaze şi să se pună pe sine în situaţiile despre care vorbim, astfel cunoscându-şi posibilităţile şi limitele.

EA: Da. Mă feresc şi eu pe cât pot – uneori nu reuşesc – de la a judeca pe cineva, deoarece nu ştiu care îi sunt motivele şi care este situaţia acelei persoane, ce a determinat-o să facă sau să nu facă un anumit lucru.

EL: Foarte bine faci. Este o metodă eficientă pentru a te detaşa de obiceiul judecării semenilor. Să revenim însă la viaţă şi la succes.

EU: Se spune că bărbaţii îşi doresc ceea ce nu au. Sau ceea ce nu pot să aibă. Oare este chiar aşa?

EL: Cred că este aşa şi este logic să fie aşa. Nu văd pentru ce ar trebui să-ţi doreşti ceva ce deja ai. Nu este logic. Prin urmare toţi oamenii, fie bărbaţi, fie femei, îşi doresc ceea ce nu au sau ceea ce nu pot să aibă. Finalul acestei afirmaţii este cel care pune unele probleme, adică dorinţa faţă de ceva ce nu poţi să ai.

Mereu auzi de la oamenii optimişti că poţi să faci orice sau că poţi avea orice, că nu există limite. Dar totuşi constatăm că nu toţi oamenii obţin ceea ce îşi doresc. Deci, trebuie să existe un impediment care face nerealizabilă o anumită dorinţă. Cred că abia când omul găseşte şi înţelege acest impediment poate să fie liniştit cu el însuşi şi, ca un rezultat, fericit.

EA: Da, aici este „buba”; găsirea a ceea ce ne împiedică să obţinem ceea ce ne dorim.

EL: Şi ajungem, din nou, la aceeaşi problemă, pe care o putem considera ca un lait-motiv al conversaşiilor noastre: cunoaşterea de sine. Până când nu vă cunoaşteţi pe voi înşivă cu adevărat, este dificil să descoperiţi ceea ce vă doriţi şi cum vreţi să fie vieţile voastre. Până când nu vă cunoaşteţi, trăiţi în voia sentimentelor contrare, a influenţelor exterioare continue şi a instinctelor, fără a vă putea folosi la modul serios de conştiinţă. Astfel, azi vreţi una, mâine vreţi alta, poimâine îl invidiaţi pe vecinu’, săptămâna viitoare vreţi să aveţi ce are colega de muncă şi aşa mai departe, iar ceea ce vreţi voi cu adevărat se află undeva, într-un punct de neatins. Însă, atunci când începeţi să vă cunoaşteţi, vă creşte şi înţelegerea faţă de cine sunteţi, cum sunteţi, care este scopul vostru în viaţă. Dintr-o dată veţi descoperi că tot ceea ce vă doriţi acum se află în posibilitatea voastră de a le obţine, trebuie numai să vreţi să acţionaţi în acea direcţie. „Buba” este tratată, iar impedimentele de până atunci dispar.

Dar pentru a putea ajunge la acest punct, consider a fi foarte important ca atunci când cineva caută succesul, să nu-şi piardă puritatea fiinţei prin acceptarea unor gânduri, vorbe sau fapte care să ducă la decăderea sa ca om ce poartă în sine scânteia divină. În acest sens, un îndemn al lui Marcus Aurelius către sine, dar la fel de valabil şi pentru ceilalţi oameni, era ca: Niciodată să nu socoteşti ca un folos pentru tine ceea ce te-ar sili cumva să-ţi pângăreşti credinţa, să dai la o parte curăţenia sufletească, să urăşti pe cineva, să ai vreo bănuială, să vorbeşti pe vreunul de rău, să te prefaci, să doreşti lucruri care au nevoie de a fi ascunse de ziduri sau de vreo perdea. (Către sine, III, 7)

EA: Of Doamne, cred că ceri imposibilul! În ziua de azi aproape că nu vezi altceva, decât ceea ce spunea Marcus Aurelius să nu ne dorim sau să nu facem.

EL: Din nefericire ai dreptate, însă nu cer imposibilul, cer numai ca fiecare om să-şi sondeje interiorul şi să facă o evaluare sinceră a ceea ce îşi doreşte cu adevărat în viaţă şi, mai important, a ceea ce crede că are neapărat nevoie. Sunt sigur că după o astfel de cutăţenie printre multitudinea de dorinţe şi gânduri, bineînţeles dacă va fi foarte sincer cu sine însuşi, va descoperi că nu are decât câteva dorinţe reale şi utile şi prea puţine nevoi, pentru a merita să-şi transforme viaţa într-o mizerie, în încercarea de a obţine lucruri cu o utilitate efemeră, dar cu costuri enorme.

EA: Da, cred că ai dreptate. Nu o dată mi-am dorit câte ceva şi după o perioadă de gândire am înţeles că în realitate nu aveam nevoie de acel lucru, ci era vorba numai de un moft al momentului. Şi cum bine spui, de cele mai multe ori costurile, care nu se rezumă la ceva material, ci implică şi costuri de natură sentimentală, mentală sau spirituală, sunt mult prea mari şi care pot lăsa urme foarte greu de înlăturat. Şi cred că acest lucru este valabil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

EU: Categoric!

EL: Motivele sunt numeroase pentru ca fiecare să fie atent la preţul pe care trebuie să-l plătească pentru o plăcere, un moft sau o nevoie iluzorie şi efemeră. Este esenţială pentru sănătatea mentală, emoţională şi spirituală ca omul să privească la „costuri” şi la golurile lăsate în „conturi”. Este ca atunci când mergeţi la supermarket şi verificaţi mai întâi preţul fiecăreia dintre mărfuri şi golul de după cumpărături ce va rămâne în portmoneu. De multe ori costurile şi urmările nu justifică achiziţia.

 

 

Bogăţiile (n-)aduc fericirea?!

EU: Cu altă ocazie am spus că banii nu sunt „ochiul dracului”, cum zice o vorbă populară, nu au nimic rău sau diabolic în ei, problema fiind în atitudinea noastră, a oamenilor, faţă de bani.[2] Felul în care ne lăsăm furaţi de mirajul lor este dăunător, atât fiecăruia dintre noi, cât şi societăţii în ansamblul ei. În zilele noastre nebunia banilor a ajuns la cote nemaiauzite. Oamenii au ajuns sa-şi arunce sănătatea pentru a câştiga nişte bani. Îşi vând diferite organe pe internet, în anumite ţări asiatice această practică fiind deja una curentă.

EL: Este trist, dar adevărat. Auzim de fapte ieşite din comun, care se fac numai pentru a obţine beneficii materiale. Şi în această privinţă, a ataşamentului faţă de bani, moravurile nu s-au prea schimbat în ultimii 2000 de ani, Junavel având un cuvânt de spus şi despre asta: …atunci când suferim vreo pagubă, e regula să ne închidem uşile şi banii sunt jeliţi de toată casa cu mai mari bocete şi o mai mare larmă, ca la înmormântări. Nimeni în acest caz n-arată o durere prefăcută, mulţumindu-se să-şi sfâşie doar marginea de sus a hainei, să se frece la ochi, umezindu-i de formă: nu, paralele pierdute-s jelite cu lacrimi sincere. (Juvenal, XIII)

Mulţi oameni fac „pe dracu-n patru” pentru a aduna cât mai mult, preţuind bunurile materiale, în special banii şi obiectele de valoare, mai mult decât orice pe lume şi ajungând să facă orice pentru a le obţine, de multe ori chiar fapte ilegale şi/sau foarte grave. În Satira a XII-a, Juvenal scria: Dar cine altul şi în ce parte-a lumii ar îndrăzni vreunul să preţuiască persoana lui mai mult ca banii şi viaţa lui mai mult decât averea? Şi continuă: Dintr-asta vin aproape toate crimele: nici o stricare a minţii omului n-a pregătit mai multe otrăvuri altora şi nu porneşte s-atace cu cuţitul atâta cât sălbateca dorinţă de-averi nemăsurate. (Satira XIV)

Iar atunci când tratează ipocrizia unora de a părea nişte oameni cumpătaţi şi cu grijă faţă de bani, înfometându-se pe ei înşişi, dar şi familiile lor, când în realitate sunt nişte avari şi nu ştiu cum să adune mai multe averi, Juvenal conchide: Dar la ce bun aceste averi cu chinuri adunate, când e curată nebunie, delir frenetic declarat, să trăieşti ca un sărac oropsit de soartă, doar ca să mori bogat? (Juvenal, XIV) Poveştile precum cea a lui Hagi Tudose nu au vârstă.

Există totuşi un curent de schimbare a mentalităţii care îmi dă încredere în viitorul omenirii. Acest curent de opinie este favorabil unei conştientizări a lipsei de valoare a bogăţiilor materiale, atunci când lipsesc bogăţiile spirituale, morale şi intelectuale. Fără acestea din urmă, orice societate, oricât de bogată ar fi, este sortită distrugerii. Având în vedere că am făcut o constantă comparaţie a societăţii actuale cu cea romană, voi da ca exemplu de civilizaţie care s-a autodistrus tot pe cea a Romei antice, distrugere survenită după o perioadă de decădere în special pe planurile spiritual şi moral.

EU: Dar totuşi, cei mai mulţi dintre oamenii simpli – deşi nu-mi place denumirea asta – nu doresc multe de la viaţă. Să aibă mâncare pe masă, un acoperiş deasupra capului, un loc de muncă stabil şi copii sănătoşi. Poate nu neapărat în această ordine…

EL: Mare parte dintre aceşti „mulţi” nu-şi doresc mai mult deoarece sunt convinşi că nu pot mai mult. Alţii nu-şi doresc mai mult din compasiune pentru cei care nu au deloc. Gânduri frumoase, dar inutile şi neadevărate. Apoi este categoria celor puţini care nu se satură nici cu mult, luând de peste tot, uneori de la gura a milioane de copii flămânzi. Dar lăcomia lor pentru bogăţii este mai mare decât foamea nenorociţilor pe spatele şi naivitatea cărora îşi măresc capitalul. Tu din care categorie vrei să faci parte?!

EU: Bineînţeles că nu vreau să fac rău nimănui şi nu doresc să mă înbogăţesc pe spatele altora. Dar nici sărac nu mi-ar plăcea să fiu.

EL: Cine ar vrea să fie sărac?! Nimeni. Deci, nici tu. Din câte înţeleg ai vrea să mergi pe o cale de mijloc: nici sărac, dar nici bogat prin suferinţa altora.

EU: Corect.

EL: Atunci mergi pe „calea ta”. Nu urma „căile” altora. Nu fii ignorant: ia exemplu bun şi învaţă din greşelile celorlalţi, dar nu-i imita niciodată. Vieţile lor sunt ale lor, iar viaţa ta esta a ta. Vieţile tuturor sunt diferite, aspiraţiile sunt diferite, drept urmare fiecare trebuie să facă ceea ce-i dictează conştiinţa, nu ceea ce vede în stradă. Vezi multe lucruri ilegale în stradă, însă nu le faci, pentru că ceva din tine nu te lasă. Tot aşa este situaţia şi cu privire la bogăţii: fă-ţi treaba zilnică cinstit, cu dăruire, manifestă sentimente neutre faţă de bani – nici să nu-i iubeşti, dar nici să nu-i urăşti, doar acceptă-i în viaţa ta – şi bogăţie în general, fii caritabil şi mereu gata de ajutor faţă de cei aflaţi în nevoie şi nu lupta pentru bogăţii mai mult decât o solicită scopul tău, atunci când l-ai aflat. Fii un exemplu demn de luat în seamă. Aceste îndemnuri sunt valabile pentru amândoi.

Iar atunci când veţi avea parte de anumite pierderi, să nu vă lamentaţi şi nici să nu vă pară rău. Pierderea de orice fel nu este altceva decât o schimbare în vieţile voastre. O resimţiţi cel mai tare atunci când investiţi multă muncă. Cei care investesc multă muncă au şi aşteptări mari, în special cei care nu înţeleg că viaţa înseamnă mişcare continuă, activitate constantă, de orice fel. Dar oare trebuie mereu să munceşti mult pentru a obţine ceva valoros? După mentalitatea care circulă „pe piaţă”… da, trebuie. Chiar şi atunci când Viaţa îţi indică o cale mai uşoară spre împlinirea dorinţei tale, în loc să mergi pe ea, tu spui că „e prea uşor”, deci nu e calea cea bună. Dar oare face natura greşeli? Oare dă indicaţii greşite? Bineînţeles că nu! Acest fapt a fost observat şi înţeles de foarte multă vreme.

În cartea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii a lui Galileo Galilei (1564-1642), personajul Salviati spune la un moment dat: …natura (care, după cum s-a admis de toţi, nu înfăptuieşte ceva cu ajutorul multor mijloace, când poate realiza acelaşi lucru cu puţine)…[3] Şi atunci, mă întreb eu, de ce căile facile sunt abandonate sau considerate a fi „farse ale sorţii” pentru a urma un drum mai dificil? Din cauza sistemului de credinţe pe care le au oamenii, cum că trebuie să muncească din greu pentru ceva, că numai atunci va aprecia acel lucru şi altele asemenea.

EU: Sincer să fiu, nu a trebuit să „trag tare” pentru nimic. Nu spun că nu a trebuit să muncesc, dar nu mai tare sau mai mult decât normalul, dacă există un „normal” în acest sens. Şi, aici cred că anticipez ceea ce vroiai să mai adaugi: am manifestat apreciere mereu faţă de ceea ce am obţinut, fie că am muncit pentru acel lucru, fie că doar am puşcat din detege şi l-am obţinut. Tot timpul am manifestat apreciere şi mulţumire pentru tot ceea ce am.

EL: Da, ai anticipat corect. Acest lucru vroiam să-l mai adaug, şi anume că este indicat să-ţi schimbi perspectiva asupra lucrurilor şi să le apreciezi atât pe cele obţinute greu, cât şi pe cele obţinute uşor şi vei vedea cum viaţa ta se va schimba şi va deveni mai uşoară şi mai frumoasă. Viaţa, Dumnezeu, ştie ce are nevoie fiecare pentru a-şi îndeplini misiunea pentru care se află aici şi acum, astfel că va sprijini mereu acea persoană să le atragă în experienţa sa. Este nevoie numai ca omul să-şi afle „drumul său”, în vederea cunoaşteri şi a celor trebuincioase pentru a-l parcurge cât mai benefic pentru el şi semenii săi.

Pentru cei care încă nu au ajuns la o cunoaştere a lor însuşi, situaţia este diferită, însă şi pentru aceasta există o reţetă adecvată. Atunci când nu sunteţi siguri pe misiunea voastră în lume pentru a selecta acele nevoi şi dorinţe care vă pot ajuta direct în atingerea scopului, puteţi face un alt tip de selecţie. Pentru această activitate trebuie să fiţi obiectivi şi sinceri cu voi înşivă. De fiecare dacă când se naşte în voi o dorinţă pentru ceva (bani mai mulţi, maşină, haine, bijuterii etc.), pentru obţinerea căreia este nevoie să faceţi diferite sacrificii, unele poate importante şi dăunătoare, organizaţi un interogatoriu ca la serviciile secrete şi descoperiţi dacă sigur aveţi nevoie de acel „ceva”. Cu ce vă ajută în viaţă acel „ceva”? Dacă pentru voi nu are utilitate, măcar foloseşte unei alte fiinţe? Este doar vorba de o simplă plăcere sau de o nevoie ce ţine de propăşirea voastră sau a familiei căreia îi aparţineţi? Şi întrebările pot continua până când ajungeţi la un rezultat mulţumitor: da, chiar am nevoie de acel „ceva” sau nu, nu am nevoie de acel lucru. Gândind şi acţionând astfel, însă fiind mereu atent la obiectivitatea şi sinceritatea voastră, vă veţi obişnui să nu daţi curs orbeşte fiecărei dorinţe sau nevoi nejustificate de a obţine sau achiziţiona lucruri de care nu aveţi o trebnuinţă reală, dar care vă solicită pe diferite planuri (fizic, mental, emoţional) sau vă aduc suferinţe ulterioare pe plan sufletesc şi sentimental.

Voi încheia cu un moment, elocvent pentru discuţia noastră, din viaţa unui filosof grec, ce ne-a oferit exemple de urmat într-o varietate de aspecte ale existenţei. Într-o zi, când se uita la multitudinea de mărfuri expuse spre vânzare, Socrate a exclamat: Câte lucruri de care eu nu am nevoie există! (Despre vieţile… II.25)

Lăcomia – păcatul „greu de ucis”

EL: Lăcomia este la fel de oarbă ca şi dragostea, însă este şi periculoasă. Dacă nu aveţi grijă cu ea, puteţi avea de suferit enorm, atât voi, cât şi cei din jurul vostru, familie, prieteni. Nu fără motiv a fost inclusă între păcatele mari de către Creştinism. Este indicat să vă feriţi de acest viciu.

Unii oameni devin maximalişti, dorind să aibă totul, şi ajung în final să moară milionari, dar cu regrete şi singuri. Alţii, care la final de zi, lăsând orice altă îndeletnicire, se bucură cu perechea sau cu familia de un apus de soare sau de o plimbare în parc, sunt cei cu adevărat fericiţi la „final de drum”.

De aceea, adevărata provocare pe care o are omul este să ştie când să se oprească, unde să pună punct. Trebuie să fiţi stăpânii vieţilor voastre şi să nu vă lăsaţi stăpâniţi de către viaţă. În acelaşi timp este indicat să fiţi precauţi, niciodată să nu vă subestimaţi adversarul (provocările întâlnire în viaţă) şi să nu uitaţi că victoria sau înfrângerea rămân doar nişte alegeri personale.

Cu o conştienţă ascuţită nu veţi da greş în momentele importante ale vieţii. Aceeaşi atenţie vă va ajuta să recunoaşteţi aceste momente şi să faceţi ceea ce trebuie, adică ceea ce simţiţi. Majoritatea fiinţelor ajung la anumite puncte cruciale din existenţa lor în care nu mai „luptă” doar pentru ei înşişi sau numai pentru familia lor, ci pentru lumea întreagă.

Viaţa este uneori o furtună, alteori o rază de soare. Până când fiinţa va învăţa să tranforme viaţa în permanente raze de soare, ceea ce îl modelează pe om este felul în care se prezintă în faţa furtunii, modul în care acţionează în timpul ei. Poate să fugă de ea sau să înveţe să danseze în ploaie, cum spunea cineva. Nu este foarte important dacă iese intact sau şifonat dintr-o furtună, ci atitudinea avută în mijlocul intemperiilor. Atitudinea modelează caracterul, iar caracterul este cel care reflectă în exterior frumuseţea fiinţei interioare, fiinţă care se cunoaşte şi se manifestă pe sine tocmai în timpul furtunilor vieţii. Este important să nu lase societatea să-l tranforme în cineva sau ceva ce nu este.

EU: Întâlnim momente, nu neapărat în viaţa personală, ci în viaţa planetei întregi, când vorbele lui Shakespeare par foarte reale: Iadul este gol şi toţi dracii sunt aici.

EL: Este vorba despre aceeşi problemă de perspectivă, despre care am mai amintit. Nu este chiar aşa de gravă situaţia, dar există o nevoie clară ca oamenii să fie mai responsabili, atât în viaţa personală, cât şi în ce priveşte interesele întregii lumi. Oamenii nu sunt răi în esenţa lor, cum s-a afirmat în multe cazuri de-a lungul istoriei, numai că nu-şi dau silinţa de a depăşi copilăria spirituală în care se mai află, pentru a începe o viaţă responsabilă de „adult”. Foarte mulţi nu reuşesc încă să înţeleagă că nu Dumnezeu este responsabil de ceea ce se întâmplă rău în jurul lor, ci ei înşişi. Încurajator este faptul că încet încet acest val de spiritualitate ce a inundat mare parte a planetei „converteşte” tot mai multă lume, făcându-i conştienţi de puterea ce se află în interiorul lor şi determinându-i s-o utilizeze în folosul propriu şi a semenilor.

EA: Da, să ştii că acest lucru îmi dă şi mie forţa de a crede şi a merge mai departe. Dacă nu ar fi aceşti deschizători de drumuri, ce influenţează pozitiv pe cei cu care intră în contact, nu ştiu ce aş face. Robabil că aş fi depresivă mai tot timpul şi singurul refugiu mi-ar rămâne munca. Dar aşa, credinţa că lucrurile pot şi se vor schimba în lume mă fac să am şi alte vise, atât pentru mine, cât şi pentru întreaga omenire, pentru întreaga planetă.

EL: Aici ar mai trebui înţeles, pentru unii, sau amintit, pentru alţii, că tot ceea ce se întâmplă în viaţa unui om este o reflectare a deciziilor pe care le-a luat. Mulţi speră că insistând în a lua aceeaşi decizie de mai multe ori va obţine rezultate diferite. Este ca şi cum ai aduna de mai multe ori 2 cu 2, în speranţa că, la un moment dat, vei obţine ca rezultat 5 în loc de 4. Nu se va întâmpla. Pentru a obţine rezultate diferite trebuie şi ca alegerile să fie diferite de cele care au dat rezultate nedorite.

Continuând ideea despre deciziile care trebuie schimbate la un moment dat, vreau să vă atrag atenţia şi asupra faptului că nu tot timpul lăcomia pe care o vedem în jurul nostru este una autentică, de tipul celei a personajului Hagi Tudose, ci este vorba despre o programare socială. Am în vedere faptul că puternica dezvoltare şi diversificare a civilizaţiei umane a dus spre o înmulţire proporţională a presupuselor nevoi ale individului, cele mai multe dintre acestea fiind o „sugestie” a companiilor care produc diferitele obiecte şi servicii de care, chipurile, toţi au nevoie. Ajunge ca un anumit număr de oameni să cadă pradă acestei programări, pentru că vor influenţa mai departe pe semenii lor, iar presupusa nevoie de „una” şi de „alta” se va răspândi ca o boală contagioasă, în acest caz transmisibilă prin lipsa de conştienţă. Dacă omul şi-ar evalua din timp în timp, cu mare şi sinceră atenţie, nevoile reale şi nevoile „programate”, ar ajunge la concluzia că primele sunt într-un număr mult mai redus decât cele din a doua categorie. Prin urmare, avem de-a face şi cu un tip de lăcomie dezvoltată din nevoile pe care individul a fost făcut să creadă că le are şi fără de care copiii săi nu vor creşte normali şi sănătoşi, casa lor nu va fi destul de sofisticată pentru a stârni admiraţia oaspeţilor, maşina nu va fi destul de cool pentru a trezi invidia prietenilor, iar imaginea lor personală nu va fi destul de trendy pentru a atrage privirile bărbaţilor sau ale femeilor; mai pe scurt: viaţa sa va fi mai puţin împlinită, mai puţin fericită.

Marea problemă pe care o creează situaţia descrisă nu este numai apariţia lăcomiei şi a ceea ce ajunge să facă omul pentru a o satisface, ci şi starea de spirit pe care o induce neputinţa satisfacerii ei. Neputinţa respectivă este un important şi real factor de stres, care aduce numai supărare şi deprimare în viaţa omului, mergând până la punctul în care persoana în cauză nu se mai poate bucura de ceea ce are deja, fiind în totalitate răpit de iluzia a ceea ce ar mai trebui să obţină pentru a fi fericit.

EU: Îmi amintesc o discuţie de acest fel cu o cunoştinţă, care îşi făcea griji dacă vor reuşi să căştige atâţia bani pentru a-şi construi casa de vacanţă, în timp ce alte familii nu ştiu ce vor pune pe masă peste 2-3 zile.

EL: Şi din această observaţie se poate vedea cât de diferit sunt percepute nevoile de către oameni şi cât de puţini fac diferenţa între o necesitate şi un simplu moft. Modul prin care se poate scăpa de acest tip de lăcomie este conştientizarea faptului că multe dintre aşa-zisele nevoi sunt false şi că atenţia permanentă este esenţială pentru a trăi o viaţă liniştită şi fericită.

EU: Da. Din toate punctele de vedere, lăcomia rămâne unul dintre principalii duşmani ai liniştii sufletului omemesc. Şi am mai înţeles ceva.

EL: Ce anume?

EU: Aşa cum este nevoie – dacă tot vorbim despre nevoi – de un atestat pentru a putea face diferite lucruri, ar fi indicat ca viaţa să dea bogăţii numai celor care deţin un atestat al maturităţii spirituale, pentru ca „mirajul aurului” să nu aibă efecte neplăcute asupra oamenilor în cauză.

EA: Da, bine ar fi!, aprobă tânăra râzând.

EL: Tudor Arghezi are o poezie deosebită, intitulată Omule, care exprimă inutilitatea, în cele din urmă, a bogăţiilor materiale adunate de-a lungul vieţii. Am să reproduc prima parte a ei: O lăcomie crâncenă, nebună. / Adună, omule, adună, / Căzneşte, fură, surpă şi omoară. / Îţi trebuie putere şi comoară. / Îţi trebuie palate şi veşminte / Să-ţi zacă-n ele hoit şi oseminte. / Morminte, omule, morminte.

 

Cauză, efect, dorinţă, problemă, soluţie…

 

EA: Având în vedere că tot vorbim despre diferite situaţii şi probleme întâlnite în viaţă, aş vrea să ne spui câte ceva despre problemele propriu-zise, adică despre ceea ce denumim, noi oamenii, cu acest termen: problemă. De ce apar şi cum am putea să scăpăm de ele. Uneori când eşti pe cale de a rezolva o anumită problemă din viaţa ta, automat apare alta sau chiar mai multe. Este destul de ciudat ce se întâmplă, iar acest lucru creează confuzie şi neîncredere.

EL: Nu este ciudat deloc, dacă înţelegi legea care guvernează aceste lucruri, şi anume legea cauzei şi a efectului. Nimic nu apare, nimic nu se întîmplă fără o cauză. Drept urmare şi problemele au o cauză. Dar, în primul rând ar trebui să vorbim despre conceptul de problemă. În general, oamenii înţeleg prin problemă ceva rău, ceva ce le taie calea şi îi împiedică să-şi atingă ţelurile, să-şi îndeplinească dorinţele. Însă, trebuie neapărat să privim aceste obstacole ca pe nişte probleme, ca pe nişte greutăţi pe umeri? Nu este nevoie. Aceste situaţii pe care trebuie să le depăşească omul în drumul său spre atingerea unui ţel pot fi privite ca simple provocări, ca nişte încercări scoase în calea fiecărui om de către Viaţă, pentru a-l întări, pentru a-l învăţa să nu renunţe niciodată, ci să învingă obstacolele dacă chiar doreşte să ajungă într-un anumit punct al vieţii sale sau la un anumit rezultat. O astfel de schimbare a perspectivei asupra situaţiilor mai dificile care apar în viaţă, pot să-l scape pe omul în cauză de o mare doză de stres, pe care doar auzul cuvântului „problemă” sau ideea de „problemă” îl generează.

Acum să vedem care sunt cauzele directe ale problemelor, deoarece problemele sau, mai bine zis, situaţiile apărute, sunt efecte. Cauzele acestor situaţii sunt dorinţele pe care orice om le are. Nu se poate trăi fără dorinţe. Cel puţin nu încă. Dacă nu se poate trăi fără dorinţe, în consecinţă, nu se poate trăi nici fără probleme sau situaţii ce apar pe parcursul drumului, care este viaţa. Spuneai că atunci când vrei să rezolvi o problemă – şi bătrânul se uită spre domnişoara ce-l asculta atentă – sau chiar o rezolvi, apare imediat o alta sau mai multe. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că apar dorinţe noi. Viaţa se află într-o continuă schimbare datorată mişcării evolutive prin care trece fiecare fiinţă. Astfel, când o problemă este rezolvată, adică o dorinţă este satisfăcută, evoluţia fiinţei nu se opreşte, nici nu stagnează – decât dacă este chemată la El de către Creator – ci continuă prin apariţia altei dorinţe, una care o urmează în mod logic pe cea anterioară, rezolvată, şi care trebuie să contribuie, să ducă mai departe, la un alt nivel, evoluţia omului respectiv.  Deci, dorinţele sunt şi vor fi, iar rezolvarea, satisfacerea lor nu trebuie privită ca o problemă, ci ca o provocare, o lecţie ce trebuie asimilată.

EU: Dar mulţi învăţători spirituali spun că este mai bine să nu exite dorinţe.

EL: Dorinţele despre care vă vorbesc acum şi dorinţele general umane sunt două tipuri de dorinţe, între care vă spuneam mai devreme că trebuie să faceţi diferenţă. Şi veţi face această diferenţă când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă sau atunci când vă veţi afla pe drumul cunoaşterii de sine. Pentru că dorinţele la care mă refer eu nu izvorâsc din instincte, plăceri deşarte, influenţe externe, ci din conştiinţa fiinţei fiecăruia dintre noi, care ştie de ce are nevoie pentru a se dezvolta, pentru a creşte moral şi spiritual, pentru a-şi îndeplini scopul pentru care se află aici. Acestea sunt dorinţe utile şi cu efect permanent, nu dorinţe cu utilitate de moment.

EU: Înţeleg.

EL: Bun. Când ajungeţi la această înţelegere şi legea cauzei şi efectului va deveni ceva normal pentru voi şi nu doar o unealtă fatală a destinului. Veţi alege cu grijă, cu discernământ şi responsabilitate, ce dorinţe sunt prioritare şi merită cultivate, iar efectele gândurilor, vorbelor, gesturilor şi acţiunilor voastre vor fi previzibile şi utile pentru voi şi, ceea ce este foarte important pentru o viaţă fericită, vor căpăta sens şi-şi vor pierde eticheta de „problemă”.

 

 

Provocările extraordinare – obstacole în calea fericirii?

EU: Am discutat despre diferite aspecte ale fericirii, am discutat despre probleme sau provocări la modul general, dar aş vrea să mai atingem una dintre aceste aspecte, una care afectează vieţile multor oameni de pe planetă: cum ar putea să fie fericiţi cei ce suferă de boli incurabile?

EL: Da, este o întrebare bună, al cărei răspuns interesează numeroşi oameni, ce suferă, din păcate, de diferite boli grave sau incurabile. Am folosit expresia „din păcate”? Atunci am greşit, pentru că mulţi dintre aceşti bolnavi sunt suflete extrem de puternice, care nu se văd pe ele însele ca pe nişte bolnavi, ca pe nişte oameni mai puţin dotaţi decât ceilalţi şi nu au nevoie de păreri de rău, ci numai de prieteni care îi încurajează în acţiunile lor. În acest sens am să vă spun povestea unui tănâr pe nume Sam Berns, după care vă las pe voi să hotărâţi dacă există pe lumea asta vreun motiv din cauza căruia să nu fiţi fericiţi. Informaţii mai detaliate despre Sam se pot găsi pe internet – da, chiar dacă sunt bătrân şi trăiesc mai mult prin deşert, nu resping noile tehnologii şi, din când în când, am acces şi la internet, răspunse, cu un zâmbet, bătrânul, privirilor noastre mirate.

Dar, să revenim la tânărul Sam Berns. La vârsta de 2 ani a fost diagnosticat cu o boală extrem de rară, numită progeria, care cauzează o îmbătrânire rapidă, având însă şi alte efecte nefaste asupra organismului. Sam a murit la vârsta de 17 ani. Însă, cu numai trei luni înainte de a pleca dintre noi, a vorbit în cadrul unei conferinţe publice[4], unde şi-a expus filosofia de viaţă, filosofie care l-a ajutat să trăiască o viaţă fericită şi implinită, indiferent de câte probleme şi obstacole i-a adus în cale această boală. Filosofia de viaţă a lui Sam are trei aspecte principale:

1. Fi împăcat cu ceea ce nu poţi să faci, pentru că sunt multe altele pe care le poţi realiza.
2. Înconjoară-te de oameni cu care îţi face plăcere să fii. – Oameni de calitate, care te sprijină în acţiunile tale (familia, prietenii, comunitatea) şi care au o influenţă pozitivă asupra ta.
3. Continuă să mergi înainte! – Acest lucru te menţine într-o permanentă atenţie faţă de ceea ce urmează să mai faci, cu plăcere bineînţeles, şi nu să îţi consume energia gândindu-te la boală sau obstacolele din calea ta.

Sam mai spunea că una dintre marile sale dorinţe este de a schimba lumea, de a o transforma într-un loc mai bun, iar această activitate îi aducea foarte multă fericire în viaţă.

Bineînţeles că avea şi momente în care gânduri negative răsăreau în mintea lui şi resimţea emoţional efectele bolii. În respectivele clipe, Sam nu opunea rezistenţă acestor sentimente şi gânduri, ci le conştientiza existenţa şi le accepta, astfel ele dispăreau. Dar, ceea ce l-a ajutat cel mai mult a fost concentrarea asupra lucrurilor bune din viaţa sa şi asupra acţiunilor pe care putea şi dorea să le întreprindă. Nu i-a fost uşor să fie curajos, dar cine zice că trebuia să fie uşor?

În finalul prezentării sale a mai adăugat şi un al patru-lea aspect la filosofia sa de viaţă:

4. Nu pierde niciodată o petrecere dacă poţi să fi acolo!

După această relatare despre Sam am rămas, din nou, tăcuţi. A trecut ceva timp până ce am hotărât să reiau eu discuţia, cu un alt aspect al vieţii care generează frică, neînţelegere şi respingere pentru mulţi oameni.

 

Bătrâneţea nu înseamnă sfârşitul!

EU: Printre multele bucurii pe care le oferă viaţa există şi unele lucruri care ne întristează, cel puţin la o primă vedere. Cea mai însemnată şi făcând parte din cursul natural al vieţii umane este bătrâneţea. Numeroşi oameni o consideră ca un final de drum, o parte a vieţii în care utilitatea lor scade, atât pentru sine, cât şi pentru societate şi se gândesc cu groază la actul final al piesei, huiduită sau aplaudată, care este viaţa lor.

Această supărare este amplificată de tipul lumii în care trăim, o lume în care sunt duse la extrem exaltarea frumuseţii şi a tinereţii. Bineînţeles, este vorba despre frumuseţea fizică, exterioară, nu de cea interioară, ambele însuşiri dispărând odată cu bătrâneţea.

EL: Nu cred că bătrâneţea, o componentă naturală a vieţii fizice, după cum bine ai spus, este un motiv de deznădejde, de renunţare la o existenţă activă şi de groază în faţa inevitabilei plecări din ea. Fiecare etapă a vieţii unei fiinţe îşi are rolul ei şi fiecare trebuie trăită cât mai bine pentru a extrage din ea învăţătura pe care o conţine şi care va contribui la creşterea spirituală a individului.

Chestiunea bătrâneţii fiinţei umane a pus pe gânduri oamenii şi a fost dezbătută încă din Antichitate, cartea cunoscutului orator şi om de stat roman, Marcus Tullius Cicero (mai cunoscut doar ca Cicero), pe această temă, Cato Maior sau Despre bătrâneţe[5], fiind revelatoare. Vă propun, deci, să vedem împreună motivele menţionate de către Cicero, prin vocea personajului Cato cel Bătrân, ce ar face din bătrâneţe o perioadă nefericită a vieţii, reproducând şi argumentaţia contra respectivelor motive:

Bătrâneţea te împiedică să ai o viaţă activă. – De la care anume? Oare de la acele activităţi care sunt duse la îndeplinire cu puterea trupului tânăr? Aşadar nu mai există oare treburi bătrâneşti care să se facă doar cu mintea, chiar dacă trupul e şubrezit? (Cato Maior, VI.) Şi mai departe: Lucrurile importante nu se fac prin forţa muşchilor, sau prin iuţeală sau prin viteza de mişcare a trupurilor, ci prin bună chibzuială, prin prestanţă, prin păreri înţelepte, de care omul bătrân nu numai că nu duce lipsă, dar le are de obicei într-o măsură sporită. […] Calităţi care, dacă n-ar fi de găsit la bătrâni, strămoşii noştri n-ar fi numit sfatul suprem senat. (Cato Maior, VI.17)

În cazul în care aţi uitat noţiunile de limbă latină de la şcoală, vă amintesc că senex înseamnă bătrân, astfel Senatul fiind adunarea sau sfatul bătrânilor care conducea Roma. Denumirea s-a păstrat şi în zilele noastre, fiind vorba despre una dintre cele două camere ale Parlamentului. Intrarea în Senat, chiar şi în ziua de azi, este condiţionată de împlinirea vârstei de 33 de ani. În Sparta antică trebuia să ai 60 de ani pentru a putea face parte din Gerusia, sfatul bătrânilor.

Bătrâneţea slăbeşte memoria. – Doar dacă n-o exersezi, cred eu, sau dacă e greoaie din fire. (Cato Maior, VII.21) […] Bătrânilor le rămâne mintea întreagă, numai să le dăinuie preocupările şi silinţele, şi acestea nu numai în ce-i priveşte pe acei bărbaţi cunoscuţi public şi încărcaţi de onoruri, ci şi în ce priveşte o viaţă dusă în particular şi în linişte. (Cato Maior, VII.22)

Avem exemple destule şi în perioada contemporană nouă de oamenii foarte activi (medici, profesori, politicieni, actori, cântăreţi, scriitori, pensionari care continuă să muncească în meseriile lor) chiar şi la o vârstă înaintată. Cei care odată ieşiţi la pensie au încetat de a mai duce o viaţă activă, fizic sau intelectual, şi-au pierdut destul de repede „cheful de viaţă” şi au plecat dintre noi, probabil pentru că, la prima vedere, nu mai era nevoie de ei aici.

Bătrâneţea face ca trupul să devină şubred. – Se cuvine să te foloseşti de ceea ce ai şi să faci orice ai face în raport cu forţele tale. (Cato Maior, IX.27) […] Oare nu-i lăsăm bătrâneţii nici măcar acele puteri cât să-i înveţe pe tineri, să-i formeze şi să-i instruiască pentru orice sarcină a îndatoririi lor? Ce poate fi mai nobil decât această ocupaţie? (Cato Maior, IX.29)

De-a lungul vremii, în societăţile considerate de către europeni ca fiind necivilizate (din Africa, Americi sau din unele părţi ale Asiei), dar evoluate din punct de vedere spiritual, creşterea şi educaţia copiilor era lăsată în seama bătrânilor. Aceştia, având în spate o experienţă de viaţă mai îndelungată şi cunoştinţe mai vaste despre toate lucrurile decât cei aflaţi în anii tinereţii, puteau să-i călăuzească pe copii spre etapa de maturitate a vieţii lor mult mai eficient şi responsabil. Acest fapt nu însemna excluderea părinţilor din creşterea copiilor, ci o implicare mai puternică că celor în etate. Numeroase întâmplări din viaţa de zi cu zi arată lipsa celor „şapte ani de acasă” a multor tineri. Poate ar fi momentul ca experienţa şi răbdarea care vin odată cu senectutea să fie valorificată pentru a crea o societate mai responsabilă şi înţeleaptă.

Această afirmaţie despre bătrâneţe, cum că trupul este mai slab decât înainte, se aplică şi la persoanele mai tinere sau chiar foarte tinere, în sensul că oamenii au forţă fizică diferită, capacitate intelectuală diferită şi aşa mai departe. Dar aceste diferenţe nu duc la concluzia că unii sunt utili, iar alţii nu. Important este ca fiecare să-şi de-a silinţa să facă ceea ce poate şi cât poate în modul cel mai folositor pentru el şi semenii săi, în acest fel orice om, tânăr sau bătrân, poate să contribuie cu ceea ce face mai bine la bunăstarea comunităţii căreia îi aparţine.

La războiul pentru cucerirea Troiei, alături de cunoscuţii eroi Ahile, Aiax sau Ulise, a participat şi bătrânul rege Nestor. Este clar că nu era acolo datorită performaţelor sale fizice pe câmpul de luptă, ci ca prim-sfătuitor al regelui Agamemnon. Acesta din urmă recunoştea că ar prefera să aibă zece sfătuitori asemenea lui Nestor, şi atunci Troia ar fi mult mai repede cucerită. Homer, în Iliada, spune următoarele:

Uite că iarăşi cu sfatul, bătrâne, tu baţi toţi Aheii!

O, dacă, Zeus Părinte, şi-Athena, şi mândre Apollon,

Zece-aş avea eu asemenea sfetnici prin oastea ahee,

Duce-s-ar iute la fund, ea, cetatea stăpânului Priam,

Când cucerită ar fi, nimicită de braţele noastre![6]

Prin urmare şi bătrâneţea are atu-urile sale, dintre care cel mai important este înţelepciunea cu sfaturile ei utile în diferite circumstanţe de viaţă. Iar această însuşire nu este una neglijabilă…

Bătrâneţea este lipsită de plăceri. – Ehei, ce dar minunat al vieţii, dacă îndepărtează de la noi tocmai ceea ce este cel mai mare defect la tinereţe! (Cato Maior, XII.40) Autorul, prin intermediul lui Cato cel Bătrân, spune aceste vorbe deoarece părerea sa despre plăceri, rezultată dintr-o educaţie bazată pe vechile valori ale romanilor, era următoarea: De ce spun toate acestea? Ca să puteţi înţelege că, dacă nu putem dispreţui plăcerea prin raţiune şi înţelepciune, trebuie să aducem mari mulţumiri bătrâneţii, ca uneia care face să nu ne placă ceea ce nu se cuvine să ne placă. Plăcerea pune piedici judecăţii sănătoase, este duşmanul raţiunii; orbeşte, ca să zic aşa, ochii minţii şi n-are nici o legătură cu virtutea. (Cato Maior, XII.42)

EU: Nu este puţin cam dur faţă de plăceri, Cicero al nostru, am întrebat zâmbind?

EL: Cred că ai dreptate, se declară împotriva plăcerilor. Însă nu este vorba despre o împotrivire totală, ci despre a le păstra în parametrii cumpătării, să nu se exagereze în nici un fel. Acest lucru fiind valabil pentru atâtea – chiar toate! – aspecte ale vieţii, de ce n-ar fi şi pentru plăceri? Dacă sunteţi atenţi la manifestările din societatea acestor zile veţi putea observa câte rezultate negative au plăcerile: se destramă familii (de multe ori pentru plăcere se înşală soţii, chiar dacă sunt şi destule cazuri când pentru afecţiune şi atenţie), unii ajung alcoolici, dependenţi de droguri sau de tutun (acestea au ca început satisfacerea unei simple plăceri, aparent inofensive), au loc violuri, crime şi alte violenţe (determinate tot de plăceri, fie că este vorba de cea sexuală sau de dorinţa de a provoca suferinţă; evident unele dintre aceste situaţii sunt de ordin medical), să nu mai amintesc numeroasele războaie care s-au dus şi se mai duc pentru acapararea de bogaţii şi alte beneficii şi pentru a satisface plăcerea de putere ale unor oameni. Acestea sunt numai principalele şi cele mai grave urmări ale unor plăceri, dar mai sunt destule cazuri cu efecte mai mici şi care nu pot fi catalogate ca patologice.

EU: Hmm, la astea nu m-am gândit.

EL: Nu trebuie să fi supărat pe tine însuţi, pentru că nu eşti singurul care nu priveşte lucrurile din acest unghi. Important este ca odată ce le-ai auzit sau văzut să ţii seama de ele şi să-ţi ordonezi viaţa inclusiv prin limitarea sau reducerea plăcerilor la o doză normală, unele dintre ele fiind însă benefice, cum sunt plăcerea de aţi ajuta semenii, plăcerea de a citi şi te autoeduca, plăcerea de a te plimba la aer curat şi altele de natură spirituală sau fizică – aici înţelegând şi plăcerile sexuale, atâta timp cât nu duc la desfrâu şi ignorarea dorinţelor partenerului/partenerei.

EU: Da…

EL: Dar să revenim la discuţia despre bătrâneţe, deoarece vreau să vă mai prezint o altă plăcere, ce-i drept nu una a corpului, pe care o menţionează Cicero, însă pe care cred că şi majoritatea oamenilor zilelor noastre o consideră importantă: este cea oferită de compania prietenilor – deşi cu cât omul înaintează în vârstă şi aceştia se împuţinează din cauza finalului tot mai apropiat – a discuţiilor mai mult sau mai puţin elevate cu aceştia, depănarea amintirilor şi povestirea diferitelor păţanii din tinereţe. Este necesar numai să vă cultivaţi prieteniile pentru ca atunci când ajungeţi la bătrâneţe să aveţi cu cine să vă petreceţi timpul liber, de care cu siguranţă nu veţi duce lipsă. Şi nu trebuie uitat că tinerii, la rândul lor, pot fi parteneri valoroşi de conversaţie, numai bătrânii să ştie să se facă plăcuţi şi atractivi pentru tinerii doritori de a afla lucruri noi.

EU: În acest caz pot să spun cu mâna pe inimă că am avut ocazia să întâlnesc oameni bătrâni, atât femei cât şi bărbaţi, cu care mi-a făcut plăcere să discut pe marginea unor teme variate. Cred că a fost important din partea lor că au ştiut să mă facă să mă simt confortabil în cadrul discuţiei şi nu să mă simt inferior din cauza lipsei mele de experienţă a vieţii, în comparaţie cu ei.

EL: Bineînţeles că există astfel de oameni, iar cum cei care se aseamănă se atrag, atât bătrânii, cât şi tinerii deschişi spre un dialog între generaţii se vor întâlni cu siguranţă.

Dar să continuăm cu celelalte dezavantaje aparente ale bătrâneţii, combătute însă de către avantajele ei:

Dar bătrânii sunt ursuzi şi anxioşi şi irascibili şi greu de suportat. Ba chiar zgârciţi dacă e s-o spunem pe-a dreaptă., spune Cato cel Bătrân. Şi continuă: Dar acestea sunt defectele caracterului cuiva, nu ale bătrâneţii. Însă există şi un remediu: De altfel, firea ursuză şi celelalte defecte pe care le-am numit au o anume scuză, nu întru totul justă, dar care cred că poate fi acceptată: bătrânii cred că sunt dispreţuiţi, priviţi de sus, luaţi în râs; în plus, orice indispoziţie fizică este nesuferită în situaţia unui trup şubred. Totuşi, toate acestea pot fi făcute mai plăcute prin purtări şi prin însuşiri bune… Aşa stau lucrurile: cum nu orice vin se acreşte prin învechire, tot astfel nu orice vârstă se acreşte prin îmbătrânire. Eu aprob severitatea la bătrâneţe, dar, ca şi pe altele, numai pe aceea cumpătată; însă acreala, nicidecum. (Cato Maior, XVIII, 65) Iar despre zgârcenie numai atât are să ne spună: Zgârcenia bătrânilor, însă, ce-o fi vrând ea, nu înţeleg; căci ce poate fi mai absurd decât să-ţi cauţi cu atât mai multe provizii de drum, cu cât îţi rămâne mai puţin din drum? (Cato Maior, XVIII, 66)

EU: Bine, dar aici trebuie ţinut seama şi de situaţia financiară a multor bătrâni, pensionari, de la noi din ţară şi nu numai şi atunci vom înţelege mai bine de ce ţin atât de mult la banii lor.

EL: Foarte adevărat. Situaţia lor financiară nu le permite, multora dintre ei, să fie generoşi, ci adevăraţi economişti, învăţând să-şi utilizeze finanţele în aşa fel încât să supravieţuiască de la o pensie la alta. Dar sunt şi acei bătrâni care au mulţi bani, unii dintre ei neavând nici urmaşi, şi care, totuşi, se manifestă aşa cum afirmă Cicero. Avem încă o dovadă că firea umană evoluează destul de greu, încât acum, după mai mult de 2000 de ani de la scrierea autorului roman, moravurile şi comportamentele sunt foarte asemănătoare, cu nuanţele de rigoare.

Să atingem, însă, şi ultimul „defect” al bătrâneţii despre care ne vorbeşte Cicero prin vocea lui Cato:

Când omul este bătrân moartea se află tot mai aproape de el. Opinia lui Cicero în această privinţă este: O, bătrân nefericit, cel care într-o viaţă atât de lungă nu va fi văzut că moartea este de dispreţuit! Şi ne argumentează părerea sa, ţinând cont atât de cei credincioşi, cât şi de atei: Aceasta [moartea] ori trebuie să fie cu totul neluată în seamă, dacă aduce completa pieire a sufletului, ori, dimpotrivă, să fie dorită, dacă ea îl duce acolo unde va avea o existenţă veşnică; cu siguranţă nu poate fi găsită o a treia posibilitate. (Cato Maior, XIX) Iar faptul că, la un moment dat, fiecare dintre noi moare este considerat ceva natural, poate chiar plăcut, în sensul încheierii unui ciclu util sau a unei călătorii reuşite: Există ceva mai potrivit cu rânduiala firii decât ca bătrânii să moară? Acelaşi lucru li se întâmplă şi tinerilor, dar împotriva naturii şi respins de ea. Ca atare, mie îmi pare că tinerii mor la fel ca atunci când forţa vie a flăcării este înăbuşită cu o mulţime de apă, iar bătrânii ca atunci când focul mocnit se stinge de la sine, fără să fie silit; şi, la fel cum poamele, dacă sunt crude, cu greu se rup din copaci, iar dacă sunt coapte cad de la sine, tot aşa tinerilor le răpeşte viaţa un act violent, iar bătrânilor deplina împlinire. Aceasta îmi este atât de plăcută, încât, cu cât mă apropiu mai mult de moarte, îmi pare că vâd ca un fel de ţărm şi că, odată şi odată, voi ajunge în port după o lungă călătorie pe mare. (Cato Maior, XIX, 71)

EA: Frumos şi profund, trebuie să recunoaştem.

EU: Da…

EL: Aşa este. Atunci când omul este împăcat cu sine însuşi şi cu viaţa pe care a trăit-o, nu are regrete şi cu atât mai puţin frică în faţa ultimului act al vieţii. Cel care a dus o viaţă în acord cu zeii, cum ar spune Cicero, ori în acord cu învăţăturile oricărei religii sau căi spirituale, cum ar spune contemporanii noştrii, este conştient că după moartea corpului material – şi subliniez acest lucru, deoarece moartea spiritului nu există – îl aşteaptă o nouă lume, una mai bună. Deci, este normal să nu simtă frică, ci să aştepte liniştit trecerea.

În schimb, acei oameni care s-au îndepărtat mult de la drum sunt neliniştiţi şi înfricoşaţi că după moarte îi aşteaptă diferite pedepse, fiecare după faptele sale. Însă, şi aceştia ar trebui să nu uite că pentru orice fiinţă există o a doua şansă, şi dacă se căiesc sincer, Divinitatea îi va ierta cu cea mai mare bucurie, deoarece îşi iubeşte deopotrivă copiii, fie că sunt premianţi, fie că sunt repetenţi.

EU: Hmmm… Cred că mulţi îşi doresc să fie aşa, însă refuză să creadă.

EL: Tocmai acest refuz de a crede este piedica în faţa iertării lor complete. Dumnezeu îi iartă, dar dacă ei nu cred şi nu conştientizează acest lucru în sufletul lor, pentru ei este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.

EA: În concluzie, o viaţă împlinită, adică în care am făcut cât mai mult bine nouă şi semenilor şi am făcut ceea ce am considerat că ne este menirea aici pe pământ, ar trebui să ne pună într-o stare sufletească de acceptare şi linişte în faţa morţii?

EL: Pe deplin!

EU: Având în vedere că şi eu voi fi bătrân peste nişte ani, aş vrea să ştiu dacă ai un sfat pentru ca bătrâneţea mea şi a oricărui alt om să fie una frumoasă şi plăcută pe cât se poate.

EL: Am să-ţi răspund tot cu vorbele lui Cato cel Bătrân, prin care Cicero a avut un sfat pentru contemporanii săi, dar care se potriveşte foarte bine şi acum, în ce priveşte păstrarea unei bune „forme” chiar şi la bătrâneţe: Trebuie să luăm în seamă starea de sănătate, să practicăm exerciţii fizice cumpătate, să folosim mâncarea şi băutura doar cât să ne refacă forţele, nu să le stingă. Însă nu trebuie să-i venim în ajutor numai trupului, ci, cu mult mai mult, minţii şi spiritului; căci şi acestea se sting de bătrâneţe, dacă nu le picuri ulei ca unui opaiţ. Şi trupurile încep să fie împovărate de oboseala exerciţiilor fizice, însă, prin exersare, spiritele se înviorează. (Cato Maior, XI.36) Şi continuă: După cum aprob un tânăr la care există ceva bătrânesc, tot aşa aprob un bătrân la care există ceva dintr-un tânăr. Cine urmează acest fel de a fi va putea să ajungă bătrân la trup, dar niciodată nu va fi astfel la minte. (Cato Maior, XI.38)

Iar pentru a mai întări cele spuse deja, cum că şi bătrâneţea are momentele ei minunate, satisfacţiile ei deosebite – cum ar fi, printre altele, grija faţă de tinerii familiei, care reprezintă şi viitorul societăţii umane – voi încheia acest subiect cu unele versuri populare despre cea mai importantă bătrână din viaţa fiecăruia dintre oameni, adică bunica – mamele fiind mereu tinere –, şi anume:

La bunica de te duci,

Îţi dă mere dulci şi nuci,

Pe obraz o sărutare,

Să creşti sănătos şi mare!

 

Răbdarea şi credinţa

EL: Răbdarea joacă un rol esenţial în piesa de teatru numită viaţă. Răbdarea merge mână-n mână cu timpul, care, la rândul său, are un rol important şi bine definit. Timpul este cel ce are posibilitatea, dacă ai răbdarea necesară şi îi dai voie, să-ţi arate lucrurile din viaţă ce contează cu adevărat, lucrurile pe care merită să pui preţ şi în care să investeşti tot ce are personalitatea ta mai bun şi mai frumos.

Bineînţeles, alături de răbdare, este nevoie şi de încredere şi/sau credinţă, despre care am vorbit şi vom mai vorbi, pentru a le arăta importanţa. Trebuie să ai încredere în Viaţă şi în ceea ce are ea pus de-o parte pentru tine. Chiar şi cunoscuta Lege a Atracţiei funcţionează pe principiul încrederii. Dacă nu ai încredere că legea funcţionează şi că poate atrage în viaţa ta ceea ce doreşti, nu se va întâmpla nimic.

EA: Da, şi eu am avut un moment, acum câţiva ani, în care răbdarea şi în special încrederea mi-au fost puse la încercare vreme de câteva luni. Şi cred că am trecut testul, deoarece lucrurile s-au rezolvat în favoarea mea. Acum trec printr-un moment asemănător, deja de circa un an, şi am, în continuare, răbdare şi încredere. Am un sentiment de linişte permanentă, izvorât tocmai din credinţa că toate se vor rezolva, din nou, în folosul meu. Uneori nici nu ştiu de unde vine această putere, dar sunt foarte fericită că ea există în interiorul meu.

EL: Însă trebuie ca omul să fie atent chiar şi atunci când este vorba despre credinţă. De multe ori îşi afirmă credinţa în ceva, dar, în acelaşi timp, în sufletul său persistă şi o fărâmă de îndoială. După cum am mai spus, în ceea ce investeşti mai multă energie, acel lucru se va materializa în viaţa ta. Ori, se va întâmpla ceea ce doreşti, dar într-un timp mult mai lung, deoarece îndoielile (energia negativă) neutralizează o parte din puterea dorinţei tale (energia pozitivă).

Oamenii, mereu sunt sfătuiţi şi încurajaţi să lase în urmă trecutul şi să privescă numai spre viitor. Dar sunt momente, bine alese de viaţă, când regulile, oricât de bune ar fi ele, este indicat să fie încâlcate, măcar temporar. Numeroşi oameni renunţă la visele lor atunci când văd ce lung drum mai au de parcurs, pierzându-şi răbdarea şi încrederea. Acesta este unul dintre acele momente propice pentru încălcarea regulilor. Dacă acei oameni ar privi în urmă, ca să vadă ce dum lung şi poate dificil au parcurs deja, şi nu s-ar uita numai în faţă pentru a se descuraja de lungimea drumului rămas, ar continua să-şi urmărească visul şi, în cele din urmă, să-l transforme în realitate.

Înţeleg foarte bine că oamenilor le este teamă de necunoscut, de eşec şi de multe altele. Înţeleg, pentru că am trecut şi eu prin această etapă a dezvoltării mele. Dar, sunt câteva reguli esenţiale şi în acelaşi timp simple în viaţă, de care fiecare om ar trebui să fie conştient:

– Dacă nu faci pasul înainte, vei rămâne mereu în acelaşi loc.

– Dacă nu pui întrebarea ce te frământă, răspunsul va fi mereu acelaşi: NU.

– Dacă nu acţionezi pentru a obţine ceea ce vrei, niciodată nu vei avea acel lucru.

Frica este un impediment şi în calea răbdării. De multe ori oamenii renunţă la a mai avea răbdare tocmai din această cauză. Dar teama este ceva iluzoriu, deoarece nu se referă nici la trecut şi nici la prezent, ci la viitor. Ţi-e teamă de ceea ce se va întâmpla şi nu de ceea ce s-a produs deja sau se petrece acum. Deci, având în vedere faptul că viitorul este incert, chiar inexistent încă, frica devine ceva ilogic, fără sens, deoarece nu poţi să te temi de ceva ce încă nu ştii sau nu există. Viitor este creat în prezent. El este rezultatul gândurilor, deciziilor şi acţiunilor de acum. Cine acţionează corect, în acord cu propriul suflet şi propria conştiinţă pentru a împlini ceva ce îşi doreşte şi despre care ştie că este în folosul său şi/sau al semenilor săi, acea fiinţă nu are nici un motiv întemeiat să se teamă de viitor, deoarece viitorul se va modela după prezentul perfect pe care îl trăieşte şi în care creează.

EA: Sună bine şi încurajator ceea ce spui.

EL: Acesta este adevărul. Vorba populară care spune că aşa cum îţi aşterni, aşa dormi, este în continuare valabilă şi adevărată. Dacă veţi aşterne urzici, pe urzici veţi dormi, dar dacă veţi aşterne mătase, pe mătase veţi dormi. În concluzie, aveţi încredere în ceea ce simţiţi că trebuie să faceţi în prezent şi aveţi răbdare să de-a rezultate. Apoi, aveţi încredere că rezultate vor veni negreşit, chiar dacă nu în secunda următoare, şi vor fi pe măsura investiţiei. Iar dacă investiţi numai „bine”, veţi obţine numai „bine”. Dar să aveţi răbdare şi încredere…

Energia vitală – iubirea

EL: Cred că am ajuns şi la punctul în care ar trebui să vorbim mai pe larg despre energia, energia vitală, energia creativă, pe care am tot menţionat-o şi care pare să joace un rol atât de important în toate activităţile umane, chiar dacă majoritatea oamenilor încă nu conştientizează acest lucru.

Energia vitală se mişcă în cerc, într-un balans perfect. Doar atunci când îţi găseşti centrul cercului propriu te vei simţi cu adevărat întreg. Acest centru este ceea ce în altă parte am numit „calea ta” şi poate să fie orice: o altă persoană, un mod de viaţă, o activitate şi aşa mai departe. Important este numai să descoperi care este „centrul” cercului tău.

Puţini oameni şi-au găsit centrul în acel ceva cu care poeţii au făcut nenumărate versuri, iar menestrelii au cântat-o de atâtea ori: iubirea. Dacă ar fi făcut-o, ar fi fost precum în nuvela Discipolii la Sais a lui Novalis: În această scurtă viaţă, ei nu ţin defel să-şi închine îndeletnicirilor de zi cu zi timpul şi luarea lor aminte şi să le împiedice astfel pe acestea a sluji iubirii. Prin purtare pioasă ei caută să dobândească doar iubire, să împartă doar iubire, nepăsători la marele spectacol al forţelor, blajin supuşi destinului lor în această lume a puterii, căci ceea ce le umple sufletul este conştienţa adâncă a inseparabilităţii de fiinţa iubită, natura netulburându-i altminteri decât ca icoană, ca bun al acesteia. Ce nevoie mai au să ştie, aceste suflete ferice care au ales partea cea mai bună şi care, în astă lume pământească, ard pe înălţimile templelor sau pe corăbiile rătăcitoare ca flăcări curate ale iubirii, ca semne ale focului ceresc inundător!

Acest centru poate fi văzut şi ca o ancoră solidă, necesară pe marea învolburată cu care se aseamănă de multe ori viaţa. Ca să nu „te ia valul”, ancora este un util punct de sprijin, însă tu trebuie să hotărăşti care să fie „ancora” ta.

EA: Da…, aprobă tânăra uitându-se pierdut în zare.

EL: Am să vă spun o poveste pentru a ilustra puterea pe care o are iubirea în vieţile oamenilor:

Într-o zi o femeie, ieşind în faţa casei sale, vede trei bătrâni stând pe bancă. Nu îi cunoştea pe niciunul, însă se hotărăşte să îi învite în casă. Astfel se adresează celor trei, spunându-le „Nu vă cunosc, dar aş vrea să vă invit în casă şi să vă servesc cu ceva de-ale gurii.” Unul dintre bătrâni o întreabă pe femeie: „Este acasă bărbatul familiei?” Ea răspunde că nu, deoarece este plecat la muncă. Atunci bătrânul îi spune că, în aceste condiţii, nu pot veni în casă.

Spre seară soţul femeii se întoarce de la muncă şi ea îi poveşteşte întâmplarea cu cei trei bătrâni. Soţul o îndeamnă să-i cheme din nou, având în vedere că acum condiţia pusă de ei era îndeplinită. Femeia iese la cei trei şi-şi înnoieşte invitaţia. Atunci, unul dintre bătrâni îi explică, arătând spre unul dintre prietenii săi: „Numele său este Bogăţie, celălalt este Succes, iar eu sunt Iubire. Noi nu putem intra în casă împreună. Trebuie să mergi şi să hotărăşti cu soţul tău care dintre noi doriţi să vă calce pragul.”

Femeia se întoarce în casă şi îi explică soţului situaţia. Acesta spune entuziasmat că ar fi bine să-l invite pe Bogăţie, pentru că astfel ar avea de toate din belşug. În schimb, femeia spune că ar fi mai bine să-l invite pe Succes. Auzind conversaţia, fiica lor le spune că poate cel mai indicat ar fi să-l invite pe Iubire, pentru că „atunci toată casa ar fi plină de iubire.”

Părinţii sunt de acord şi femeia merge din nou afară şi-l invită în casă pe Iubire. Bătrânul se ridică şi porneşte spre intrare. Surprinsă, femeia observă că şi ceilalţi doi bătrâni se ridică şi îl urmează pe Iubire. Atunci, ea întreabă nedumerită: „Dar nu trebuia să vii numai tu, după cum singur ai spus-o mai devreme?” Bătrânii neinvitaţi îi răspund în locul celui întrebat: „Dacă l-ai fi invitat pe Bogăţie sau pe Succes, ceilalţi doi ar fi rămas afară, însă l-ai invitat pe Iubire, iar noi doi mergem mereu acolo unde merge şi el, deoarece acolo unde este Iubire este şi Bogăţie şi Succes!”

EA: Foarte frumos!

EL: Adevărat. Este o poveste minunată. Este o poveste ce exprimă realitatea. Morala ei poate fi înţeleasă sub mai multe forme:

1. Omul care se iubeşte pe sine aşa cum este, îi iubeşte pe ceilalţi şi se simte iubit, fie nu mai simte nevoia de bogăţie şi succes de alt tip, fie simte că le are deja în viaţa sa, deoarece le iubeşte aşa cum se manifestă ele în experienţa sa.
2. Omul care iubeşte viaţa sa şi ceea ce face cu ea şi în ea, trăieşte bogăţia şi succesul ce vin odată cu această iubire.
3. Dacă un om doreşte o viaţă împlinită, nu ajunge doar să fie bogat sau să aibă succes, ci are nevoie şi de iubire, atât să o primească, cât şi s-o împărtăşească.

EA: Da, iubirea este ingredientul care nu trebuie să lipsească din nici o viaţă.

EL: Ea este energia vitală, energia creatoare despre care vorbim şi pe care o utilizăm în tot ceea ce facem. Atunci când omul se cunoaşte pe sine, ajunge să se iubească aşa cum este el şi, de asemenea, să-i iubească şi pe semenii săi aşa cum sunt ei. Prin urmare, tot ceea ce face acel om, tot ceea ce atrage sau materializează în viaţa sa, o face fie din iubire pentru el însuşi, fie din iubire pentru semeni, ori din ambele. Astfel, în toate activităţile sale, omul lucrează cu energia iubirii, cu energia vitală. Dacă o foloseşte corect nu are de ce să-şi facă vreo grijă, iar dacă nu o utilizează corect, hmmm, cum şi-a aşternut, aşa va dormi.

La timpul potrivit…

EU: Ai spus mai devreme că timpul rezolvă sau relevă diferite lucruri în vieţile noastre. Însă, de multe ori când vreau să fac ceva tot aştept momentul oportun pentru acţiune. Dar alteori mă frământă gândul că poate nici nu există un moment perfect pentru ceva sau că poate oricare din momente este bun, important este doar ca acţiunea mea să aibă utilitatea necesară pentru a merita să aibă succes. Nu ştiu ce să cred…

EL: Da, aşa-zisul mister al timpului continuă să rămână un mister pentru oameni. Cei mai mulţi sunt legaţi ombilical de timp şi caută mereu clipa favorabilă de a face sau spune ceva. Tu ar trebui să te consideri un fericit, deoarece alţii nici nu îşi pun problema că poate nu există un moment prielnic pentru ceva anume, ci trebuie să acţionezi când simţi acest lucru – şi poate chiar acesta este aşa-zisul moment potrivit…

Thoth Atlantul, personaj mitologic, afirma un lucru foarte interesant despre timp, în aşa-numitele Tăbliţe de Smarald: Timpul nu se schimbă, dar toate se schimbă în timp. Pentru că timpul este forţa ce ţine evenimentele separate, fiecare în locul său potrivit. Timpul nu este în mişcare, dar tu te mişti în timp precum conştienţa ta se mişcă de la un eveniment la altul.[7]

Din citatul acesta putem deduce că nu există un timp prielnic care va veni la un moment dat, deoarece timpul nu se mişcă, ci noi şi evenimentele generate de noi ne mişcăm în timp. Drept urmare, nu există un timp prielnic pentru a face ceva, ci atunci când faci ceva transformi respectivul moment în „timpul prielnic”. Bineînţeles, aici este foarte indicat să-ţi urmezi intuiţia sau să dai curs inspiraţiei, atunci când una dintre ele îşi face apariţia.

EU: Dar vezi că timpul este perceput diferit în situaţii diferite.

EL: Adevărat. Creierul uman înţelege diferenţiat informaţiile venite către el. De obicei, când un om se distrează, când are parte de plăcere, timpul trece foarte repede, deci are impresia scurtării lui. În schimb, când are parte de adrenalină – călăreşte un taur la rodeo, sare cu coarda elastică şi aşa mai departe – i se pare că timpul aproape stă pe loc şi că tocmai a trăit cele mai lungi secunde din viaţa sa. Dar şi când se relaxează şi aparent nu face nimic, şi crede că se plictiseşte, timpul pare să se scurgă mai încet. Însă nu trebuie să uitaţi niciodată că timpul, aşa cum îl cunosc oamenii, este o creaţie artificială.

EA: Nu înţeleg.

EL: Gândeşte-te puţin… Dacă spui că perioada discuţiei noastre face parte din ziua de azi, din ziua de ieri sau din ziua de mâine, se schimbă ceva pentru noi? Dacă afirmi că acum este ieri, se termină conversaţia noastră pentru că ziua de ieri a trecut deja? Nu. Dacă spui că acum este mâine, se încheie conversaţia noastră pentru că momentul ei a trecut deja? Nu. Poţi să spui orice, poţi să dai ce denumire vrei timpului, deoarece ceea ce contează rămâne doar această clipă în care vorbim. Numai timpul prezent este real şi are o importanţă adevărată. Clipa prezentă este unică şi o trăieşti o singură dată. Nu se va repeta niciodată. Istoria nu se repetă, aşa cum afirmă unii, ciclic, ci sub formă de spirală ascendentă. Evenimentele, situaţiile pot să reapară, însă nu 100% identic. Chiar dacă circumstanţele sunt aceleaşi, nivelul de realitate de la care este abordată situaţia este diferită, superioară. Acesta este motivul pentru care nu există două momente total identice în istorie.

Revenind la momentul potrivit, deoarece încă nu am epuizat subiectul, trebuie să ştiţi că ar putea să existe un aşa-zis moment potrivit pentru a face sau a spune ceva numai dacă acceptaţi realitatea destinului. Numai atunci când succesiunea evenimentelor este stabilită de la început, se poate vorbi despre clipa în care trebuie să faceţi una sau alta. Dacă nu credeţi în destin, timpul perfect este prezentul, deoarece prezentul este echivalent cu timpul absolut, el cuprinzând în sine atât trecutul, cât şi viitorul. De multe ori oamenii fac un anume lucru la momentul potrivit fără să realizeze acest fapt. Existând doar timpul prezent toate acţiunile voastre au loc în prezent, astfel că toate momentele sunt perfecte. Chiar dacă voi, acum, amânaţi un lucru pentru mâine, clipa în care faceţi ceea ce v-aţi propus se întâmplă în prezent şi este momentul perfect pentru acel lucru. Înţelegeţi?

EU: Da, acum te-am înţeles. Este bine că ai expus lucrurile din ambele puncte de vedere, deoarece părerile sunt împărţite, unii oameni crezând în destinul stabilit deja, iar alţii numai în libera alegere şi voinţă proprie care îţi creează destinul.

EL: Adevărat. Însă un alt adevăr este că cele două, destinul şi libera voinţă, nu se exclud, nu sunt „duşmani”, după cum par la prima vedere şi coexistă armonios în ecuaţia cosmică a vieţii. După cum bine se ştie, la baza creaţiei universului, a vieţii în general, stă o inteligenţă superioară primordială sau Divinitatea. Chiar dacă există nişte legi generale care guvernează evoluţia vieţii, acestea nu obturează libera voinţă a fiinţelor individuale. Inteligenţa Divină „monitorizează” evoluţia fiecărei fiinţe în parte, adaptându-se circumstanţelor pe care le generează acţiunile întreprinse din voinţă liberă (acesta fiind liberul arbitru) de către fiecare suflet în parte. Astfel, Inteligenţa observă şi decide când este momentul ca în viaţa unui individ să apară un eveniment anume (acesta este destinul). După cum puteţi constata, libera voinţă şi destinul nu se exclud, ci se completează, fiecare fiind o rezultantă a celeilalte şi, în acelaşi timp, generând-o. Libera voinţă determină ce noi evenimente, care „trebuie să se întâmple”, îşi vor face loc în viaţă, iar întâmplările respective vor atrage noi acţiuni din partea voinţelor voastre şi aşa mai departe la infinit. Dihotomia divină nu este uşor de înţeles, dar după ce o pătrundeţi cu sufletul şi mintea, toate vă vor deveni mai clare în şi despre viaţă.

EU: Da, este destul de clar ceea ce spui. Deci, nu trebuie să ne facem griji cu privire la destin sau liber arbitru şi nici în legătură cu timpul potrivit sau perfect, deoarece toate se întâmplă şi toate le facem la momentul potrivit, adică în prezent, care este timpul perfect.

EL: Aşa e! După cum există un timp pentru semănat şi altul pentru cules, ambele fiind potrivite, perfecte, tot aşa este un timp adecvat pentru toate câte le faceţi sau spuneţi şi acela echivalează cu momentul în care le faceţi. Nu este altfel. Chiar şi când aveţi impresia că aţi spus sau făcut prea devreme sau prea târziu ceva, adevărul e că s-au întâmplat la momentul potrivit şi veţi observa până la urmă, dacă veţi fi atenţi, că am dreptate, iar acel lucru s-a realizat atunci şi în aşa fel pentru a vă fi de folos: să obţineţi ceva sau să învăţaţi ceva. În concluzie, timpul nu trebuie să reprezinte o sursă de nelinişte şi de frică, pentru că este perfect tot timpul.

EA: Important este să ne ascultăm intuiţia şi să acţionăm atunci când simţim că trebuie.

EL: Exact! În Tăbliţele de Smarald se mai spune un lucru esenţial: Caută şi înţelege că Timpul este secretul prin care tu poţi fi liber de acest Spaţiu. (The Emerald Tablets, X)

Oamenii de ştiinţă se referă mereu de spaţiu şi timp atunci când vorbesc despre Univers. Mai devreme am văzut că nu timpul este cel care se mişcă, ci spaţiul se află într-o continuă modificare, într-o continuă evoluţie. De asemenea, ştim că ideile noastre, gândurile noastre sunt cele care ne modelează realitatea, precum olarul modelează vasele sale. Deci, atunci când omul nu mai aşteaptă „timpul potrivit” – cel care, după cum am stabilit deja, nu are cum să vină vreodată – ci acţionează atunci când vocea sa interioară, intuiţia sa, îl îndeamnă, el acţionează direct asupra spaţiului, a lumii care îl înconjoară. Astfel, omul, a înţeles secretul timpului, adică stabileşte singur „timpul potrivit” pentru el însuşi, şi a devenit liber de „spaţiu”, de lumea unde lucrurile „se întâmplă”, dând naştere unui „spaţiu” în care lucrurile sunt create de ideile şi gândurile sale. Pentru omul nostru, Viaţa sa, nu va mai fi un rezultat al hazardului, al unor cauze exterioare, ci va deveni o viaţă creată pe baza misiunii ce a descoperit că o are în această lume.

Alungă regretele!

 

EL: O constantă sursă de otravă împotriva fericirii sunt regretele, pe care foarte mulţi oameni le au pentru că nu au trăit aşa cum au vrut, pentru că nu au făcut de au visat, pentru că nu s-au comportat într-un anumit fel sau pentru că nu au spus ce trebuia şi cui trebuia la momentul potrivit. Sursa regretelor este la fel de inepuizabilă precum cea a viselor.

EA: Şi eu am avut destule regrete că nu am făcut una sau alta, dar mi-am promis că nu mă voi mai gândi la nimic din ce nu am realizat, tocmai pentru a nu mai avea regrete. Fac ceea ce simt că doresc şi este bine, iar restul le consider ca fiind lucruri pe care nu era cazul să le am în viaţa mea, deoarece, dacă ar fi trebuit, cu siguranţă le-aş fi avut.

EL: Este un punct de vedere util şi acesta. Este indicat totuşi ca ceea ce doreşti să faci – şi aici mă refer la lucruri posibile în realitatea în care trăim şi nu ceva de genul călătoriilor intergalactice sau Vin la Milcov cu grăbire / Să-l secăm dintr-o sorbire, cum spune, simbolic, Vasile Alexandri în Hora Unirei –, chiar să faci, pentru a nu lăsa nici o portiţă prin care regretele să se poată strecura în sufletul tău.

EU: Apropo de regrete, pentru ceea ce n-am realizat în viaţă… Am citit acum câteva luni un articol pe internet în care erau prezentate cele mai des menţionate cinci regrete ale oamenilor la finalul vieţii, acestea apărând în cartea The top five regrets of the Dying, scrisă de Bronnie Warre.

EA: Hai că m-ai făcut curioasă!

EU: Cele cinci regrete ale oamenilor intervievaţi au fost:

1. Că nu şi-au trăit viaţa aşa cum au vrut ei, ci au trăit o viaţă pe care ceilalţi o aşteptau.
2. Că au muncit mult prea mult. Acesta a fost principalul regret al bărbaţilor, cărora le-a părut rău că nu au petrecut destul timp cu copiii lor înainte de a se transforma în adulţi şi, de asemenea, au petrecut prea puţin timp cu partenera lor de viaţă. Acelaşi regret l-a exprimat şi un număr destul de mare de femei.
3. Că nu au avut curajul necesar pentru a-şi exprima sentimentele faţă de ceilalţi oameni, fie că este vorba despre membrii familiei sau de prieteni şi colegi. Ceea ce este foarte important de reţinut aici, deoarece implică şi alte elemente ale fericirii, este faptul că menţinerea în interior a sentimentelor şi trăirilor a dus la îmbolnăvirea fizică, psihică sau sufletească a multor indivizi.
4. Că nu au ţinut legătura cu prietenii lor aşa cum ar fi trebuit.
5. Al cincilea regret este chiar cel despre care purtăm această conversaţie: că nu au fost mai fericiţi! Abia la final au înţeles că fericirea era o opţiune la îndemână, dar obişnuinţele, clişeele societăţii şi a vieţii de zi cu zi, precum şi frica de schimbare i-a împiedicat să facă ceea ce trebuia pentru a fi fericiţi.

EL: Sunt situaţii în viaţa unui om când acesta trebuie să ia decizii importante pentru viitorul său. Aceasta a fost situaţia celor care au răspuns pentru cercetarea pe care ne-ai prezentat-o. Poate şi-au pus problema schimbării locului de muncă pentru a putea petrece mai mult timp cu familia şi/sau prietenii, însă nu au ştiut ce să facă şi au preferat să rămână în situaţia în care se aflau deja – scăpau de temerile cauzate de schimbare. Mulţi oameni nu realizează, dar cele mai importante lucruri în viaţă nu sunt nişte „lucruri”, ci oameni, trăiri şi sentimente, ale căror valoare nu poate fi cuantificată şi care nu pot fi cumpărate asemeni bunurilor materiale. De asemenea, exprimarea, chiar dacă nu verbală, a sentimentelor faţă de prieteni este o componentă importantă a vieţii omului. Grupul de prieteni sunt acele fiinţe pe care vă puteţi sprijini la nevoie, ei sunt cei care vă susţin în acţiunile voastre, ei vă ajută să evoluaţi şi să vă dezvoltaţi ca oameni; la rândul lor, fiecare dintre prietenii voştri are nevoie de acelaşi tratament din partea voastră. Prin urmare, petreceţi cât mai mult timp cu familia şi prietenii, deoarece cu aceste fiinţe aveţi o afinitate sufletească şi prin contactul permanent cu ei vă păstraţi sufletul liniştit, iubitor, loial şi, în cele din urmă, fericit…

În ce priveşte visele, a căror realizare este una dintre aducătoarele fericirii, singurul meu îndemn este să faceţi în aşa fel încât, visul să vă viseze pe voi. Să mă explic: trebuie să ajungeţi la stadiul în care din subiect deveniţi obiect. Obiectul este cel care apare în visul subiectului. În realitatea visului voi sunteţi cei care visează, iar în realitatea voastră este invers. Transformând visul în realitate atingi acel stadiu în care visul vă visează pe voi, voi deveniţi obiectul, voi deveniţi realitatea şi toate vi se întâmplă la propriu. Este frumos să visaţi, dar este extraordinar să tranformaţi visul în realitate. Însă, întreaga noastră discuţie din aceste zile are ca subiect fericirea, aşa că nu voi insista acum asupra regretului pe care l-au avut şi continuă să-l aibă mulţi oameni la finalul vieţii, cum că nu au fost mai fericiţi sau că nu au făcut mai mult pentru fericirea lor. La sfârşitul conversaţiei noastre va trebui să hotărâţi dacă vreţi să fiţi fericiţi şi cum să atingeţi această stare de a fi.

Ştiţi şi voi, dragii mei, cum este în viaţă: poţi trăi pentru nimic sau poţi trăi pentru ceva; alegerea este în mâinile fiecăruia. Dar indiferent în ce acţiune se lansează un om, este important să nu renunţe înainte de a fi sigur că a pierdut. Şi, este la fel de important, ca în orice situaţie, să rămâneţi voi înşivă. Nu jucaţi teatru, nu fiţi linguşitori, nu încercaţi să fiţi altcineva decât sunteţi în realitate. Trăiţi viaţa pe care o generează modul vostru de a gândi şi felul vostru de a fi, pentru a nu avea mai târziu regretul, amintit şi în topul celor cinci, că aţi trăit viaţa la care familia sau anturajul vostru o aştepta. Oamenii adevăraţi vă vor aprecia şi iubi pentru ceea ce sunteţi. Iar cei care vor să fiţi altfel, să vă transforme, nu merită să le acordaţi atenţia şi timpul vostru.

EA: Da, aceasta este gândirea sănătoasă.

EU: Poate puţin cam crudă, dar sănătoasă.

EL: Nu este la fel de crud ca să te conformezi mereu dorinţelor celorlalţi, pe când ceea ce vrei şi ceea ce eşti tu este mereu ignorat de cei din preajmă?

EU: Ba da. În acest caz nu pot să te contrazic.

EL: Dacă situaţia o cere şi eşti de acord să te sacrifici pentru o cauză, pentru cineva anume sau pentru ceva anume, eşti liber să o faci, însă acest lucru să vină din interiorul tău, după o evaluare conştientă.

 

 

Sindromul Big Brother

EL: Ştiu că atât voi cât şi mulţi alţi oameni de pe întreaga planetă au urmărit şi continuă să urmărească emisiunea Big Brother. O altă variantă este cunoscută sub numele de Viaţa Reală, însă sunt şi alte emisiuni asemănătoare. Nu vi se pare că omul a început să nu mai trăiască cu adevărat, mulţumindu-se să se uite la alţii cum o fac, el însuşi continuând să vieţuiască într-o lume imaginară a viselor şi dorinţelor – ce se transformă mai apoi în frustrări – neîmplinite?

EU: Cam da, aşa este. Chiar era una dintre regretele exprimate în cerctarea realizată de Bronnie Warre: că nu şi-au trăit viaţa aşa cum au vrut ei (cei care au participat la cercetare), ci au trăit după aşteptările celorlalţi (familie, prieteni, anturaj sau societate în general).

EL: Exact! Tocmai la acest fapt se referă „Sindromul” Big Brother: voi staţi şi vă uitaţi la televizor, unde un grup de oameni fac „ce îi taie capul” pe fiecare – deşi, este o iluzie chiar şi acest lucru, deoarece şi Regia are un cuvânt de spus – fără să vă preocupaţi de propria viaţă, în care să faceţi „ceea ce vă taie capul” pe voi, bineînţeles, cu discernământ şi moderaţie, încheie bătrânul zâmbind enigmatic.

EA: Chiar aşa! Şi eu obişnuiam să mă uit la emisiune, imaginându-mi ce aş face în situaţia celor de pe sticlă. Mai bine îmi vedeam de propria viaţă, pentru a descoperi ce ar fi trebuit să fac în situaţiile ivite în ea, replică tânara domnişoară pe un ton indignat.

EL: Nu trebuie să fiţi nici prea critici sau duri cu voi înşivă. Important este să observaţi că nu trăiţi viaţa aşa cum doriţi – indiferent care este motivul: faptul că alţi oameni au anumite aşteptări de la voi sau că vă este frică să schimbaţi ceva – şi apoi să vedeţi ce este de făcut pentru a modifica situaţia. Am vorbit şi vom mai discuta despre credinţele limitative, despre frici, despre răbdare şi încredere şi, poate una dintre cele mai importante lucruri din viaţa unui om, despre „chemarea” voastră…

 

 

Chemarea ta…

EL: După cum spuneam, o componentă esenţială a vieţii, de care fiecare om ar trebui să ţină seama şi asupra căreia să-şi îndrepte atenţia în momentele de meditaţie sau rugăciune, este chemarea pe care o are de-a lungul acestei vieţi. Unii s-ar putea să şi-o descopere devreme, alţii mai târziu sau deloc, dar important este să conştientizeze faptul că toate fiinţele se nasc cu o anumită chemare înscrisă în cartea vieţii lor. Astfel, înţelegând acest lucru, omul va căuta să se ilumineze cu privire la misiunea sa.

Un fapt determinant în această discuţie, dar relevant şi pentru alte subiecte ce au în vedere viaţa, este credinţa că lumea fizică în care trăim acum este o reflectare a unei alte lumi, a lumii spirituale. Imaginaţi-vă o monedă. Ea are două feţe, capul şi pajura. Împreună, cele două feţe formează întregul, moneda, şi dau adevărata valoare a acesteia. Asemănător este şi în cazul Vieţii: cele două feţe ale sale sunt lumea spirituală şi cea materială sau fizică, împreună dând adevărata ei valoare. Diferenţa în acest caz este că lumea fizică reprezintă reflectarea lumii spirituale, materializarea ei. Prin urmare, mereu trebuie să ţineţi seama şi de existenţa acesti lumi invizibile, imperceptibilă cu simţurile senzoriale. Şi cu atât mai mult, dacă lumea fizică este o reflexie a lumii spirituale, înseamnă că tot ce se petrece aici, în materie, se întâmplă ca o urmare a unei manifestări din lumea spiritului. Este ca şi în cazul unei construcţii: apariţia ei pe teren este o urmare a apariţiei respectivului proiect în mintea arhitectului.

EA: De ce este aşa de important să cunoaştem existenţa lumii spirituale? Văd în jurul meu numeroase persoane care nu au nici un fel de interes spre religie sau spre spiritualitate şi totuşi viaţa lor merge mai departe normal.

EL: Ai dreptate. Viaţa omului merge mai departe fie că este, fie că nu este interesat de lumea spirituală. Însă, fiind conştient de existenţa ei, individul poate să-şi explice anumite lucruri, pe care altfel nu le înţelege sau le interprezează greşit, lucru ce îl duce spre acţiuni sau vorbe care mai târziu vor produce efecte neplăcute în viaţa sa.

Cunoaşterea spiritului (sau a sufletului cum îl mai numesc unii oameni) a fost apreciată şi de Aristotel, în lucrarea sa Despre suflet: Cunoaşterea lui pare să contribuie în mare măsură la cunoaşterea naturii, pentru că sufletul este ca un principiu al vieţuitoarelor.[8]

Să revenim la chemarea pe care fiecare dintre noi o are în viaţă. Este important de ştiu că nimeni nu primeşte mai mult decât „poate duce”, chiar şi atunci când i se pare că se prăbuşeşte sub greutăţile zilnice. Aceste greutăţi pot să fie semnul unei chemări mai mari, mai importante decât şi-a închipuit iniţial omul respectiv, bineînţeles în cazul în care a înţeles că are o chemare în viaţă şi că nu trăieşte degeaba, din vreo eroare a naturii. În aceste condiţii trebuie să fie atent la viaţa sa pentru a-şi descoperi chemarea în toate componentele ei şi să observe dacă nu s-a îndepărtat de ea, motiv care putea să genereze anumite greutăţi, tocmai pentru a-i atrage atenţia asupra devierii de la „drumul cel bun” sau, cel puţin, asupra necesităţii unei schimbări în felul său de a fi, în modul său de viaţă. Dacă omul nostru nu ţine seama de lumea spirituală, după ale cărei legi este condusă şi lumea materială şi a cărei reflectare este, se va gândi că soarta l-a încărcat cu probleme şi greutăţi pe care nu le merită, mai ales că alţii au vieţi mai bune şi mai uşoare, şi-şi va blestema viaţa şi se va revolta împotriva Divinităţii şi a legilor sale. Aceste energii negative ce se vor naşte în el, vor crea aşa-numita karmă, care va trebui să fie neutralizată la un moment dat prin revenirea respectivei energii negative – sub o formă sau alta – asupra celui ce a creat-o/gândit-o şi a exteriorizat-o prin cuvinte, gesturi sau fapte.

În concluzie, faptul că un om nu vrea să ştie de lumea spiritului, nu este o tragedie şi viaţa sa îşi va urma cursul, însă, cunoaşterea acestei realităţi – adevărata realitate, după părerea tuturor religiilor şi tradiţiilor filosofice sau a celor spirituale – duce la o conştientizare mai profundă a rolului fiinţei în Univers şi în viaţa sa pe Pământ, conştientizare ce poate uşura povara unor vieţi mai dificile şi poate contribui, în multe cazuri, la instaurarea stării de fericire.

Norocul – mingea este rotundă!

După o scurtă pauză, bătrânul reluă discuţia din alt unghi, însă:

EL: Aproape în fiecare sport mingea este rotundă. Imaginaţi-vă viaţa ca pe un joc cu o astfel de minge, iar atunci când aceasta este rotundă, poate sări în orice direcţie dacă este lăsată la voia întâmplării, dar poate sări în direcţia potrivită dacă este ghidată de o inteligenţă, fie că este vorba de inteligenţa voastră sau de cea divină.

Când cineva are succes în ceva sau în viaţă la modul general, se spune că este un om norocos. Oare să aibă ceva de-a face norocul cu asta? Ce este atunci norocul, dacă te poate ajuta sau nu? Cum îi alege pe cei pe care îi ajută şi de ce îi refuză pe ceilalţi?

EA: Cu siguranţă sunt destui oameni îşi pun astfel de întrebări: de ce nu sunt şi eu norocos? Cu ce am greşit că eu nu sunt norocos?

EL: Cu multe secole în urmă, împăratul-filosof Marcus Aurelius scria următoarele despre omul nocoroc: Un om cu noroc este cel care are pe seama lui o soartă fericită şi acest lucru îl fac bunele îndemnuri sufleteşti, bunele hotărâri, faptele bune. (Către sine, V, 36) Dacă suntem de acord cu Marcus Aurelius, iar eu sunt în totalitate, norocul şi-l face omul. Norocul în sine, ca ceva ce are o existenţă independentă şi acţionează după bunul plac, ajutând pe unii şi ignorând pe alţii, nu există. Voi, prin gândurile, intenţiile şi faptele voastre sunteţi cei care creează noroc sau ghinion pentru voi înşivă sau pentru semeni, depinde cum vedeţi şi cum percepeţi ceea ce vi se întâmplă în viaţă, ca bun sau rău.

Dacă vă amintiţi, Juvenal, într-una din satirele sale, scria acelaşi lucru despre noroc, că el există datorită nouă şi nu are o existenţă proprie: Nu ai avea, Norocule, nici o putere, dacă am fi înţelepţi. Noi, noi te facem zeu şi te-aşezăm în cer. (Juvenal, X) Dacă oamenii ar fi înţelepţi şi mai atenţi la ceea ce se întâmplă în vieţile lor, ar putea să discearnă mai bine între multitudinea de gânduri care le trec zilnic prin minte şi abia apoi să decidă conştient ce vorbe, gesturi sau fapte manifestă spre exterior.

EA: Adică, trebuie să ne controlăm mai bine, mai atent.

EL: Nu aş folosi termenul control, ci mai degrabă redirecţionare a gândurilor, dinspre cele nefolositoare spre cele folositoare, şi apoi de o alegere responsabilă a acelor acţiuni care pot să aducă cele mai mari beneficii, atât vouă, cât şi celor din preajma voastră, şi cu cât mai puţine efecte secundare pentru toţi cei implicaţi, fie direct, fie indirect.

EA: Am înţeles.

EL: Poate totuşi… Există şi norocul sub o anumită formă…  Norocul unora dintre oameni este că cei din jurul lor îi iubesc mai mult decât se iubesc ei înşişi!

 

Ai grijă de tine!

EL: Spuneam că norocul nu există, ci fiecare om îşi creează propriul noroc, prin calităţile, virtuţile şi comportamentul său. Ar trebui să vedem acum ce trebuie făcut pentru ca norocul bun să intre în viaţa omului şi nu norocul rău sau ghinionul. Sunt câteva sugestii – cuvântul reguli îmi sună prea strict, dar dacă vreţi îl putem folosi – a căror aplicare pot să atragă lucruri bune.

EA: Să vedem despre ce este vorba…

EL: O primă sugestie sau regulă ar fi: dacă ţi se pare că este o obligaţie sau ceva nefolositor, nu o face. Auzim mereu de la oamenii din jur că au diferite obligaţii sau că trebuie să facă una sau alta dintr-o obligaţie faţă de cineva sau ceva. Nu vreau să spun că este greşit să ajutaţi alţi oameni – este chiar extraordinar – ci doresc să atrag atenţia asupra faptului că, atunci când vreţi să faceţi ceva pentru cineva este bine să o faceţi pentru că aşa vreţi voi, pentru că aşa simţiţi voi şi nu din obligaţie. Cu timpul, obligaţiile devin obositoare, stresante şi alimentează o senzaţie de supărare faţă de omul sau oamenii faţă de care aveţi obligaţii. Din cauza oboselii şi a stresului amintite, obligaţiile sunt nocive şi pentru voi. În plus, ceea ce se realizează cu plăcere, din dorinţa de a ajuta sau a contribui la ceva, este făcut şi eficient, pe când obligaţiile sunt îndeplinite fără tragere de inimă şi doar ca să fie terminate cât mai repede, să scăpaţi de ele.

EA: Da, trebuie să ne reevaluăm priorităţile şi acţiunile în care ne implicăm.

EL: Exact. Astfel că, următoarea sugestie (regulă, pentru cei cu spirit mai ordonat) este că nu trebuie să faci pe placul tuturor: sunt disponibile atât Da, cât şi Nu. Şi cu această ocazie voi face aceeaşi remarcă: nu spun să nu ajutaţi alţi oameni, dar aveţi în vedere şi dorinţele şi interesele voastre; dacă ceea ce urmează să faceţi aduce un anumit bine unui alt om, dar vă face mult rău vouă, este mai indicat să spuneţi nu. Atenţia este benefică şi în aceste cazuri, deoarece vă ajută să identificaţi când puteţi să spuneţi da şi când este mai util să spuneţi nu. Dar, în cele din urmă, rămâne la alegerea fiecăruia ce face cu propria viaţă, atâta vreme cât decizia este luată liber şi în cunoştiinţă de cauză.

EU: Da, asta vroiam sa spun şi eu, că oamenii trebuie lăsaţi să hotărască singuri, dar să fie o decizie conştientă.

EL: Următoarea sugestie/regulă se leagă de problema lui da şi nu, fiind vorba despre a spune mereu ceea ce gândeşti: politicos şi cu diplomaţie. Atunci când vreţi să vă decideţi asupra a spune da sau nu în legătură cu un lucru sau o acţiune, trebuie să fiţi corecţi şi să spuneţi lucrurilor pe nume. Am stabilit deja, împreună, că „minciuna are picioare scurte”, aşa că adevărul este alegerea corectă. Dacă manifestaţi o atitudine calmă şi un limbaj politicos şi diplomatic, puteţi determina pe oricine să înţeleagă motivele pentru care faceţi sau nu un anumit lucru. Dacă nu vă înţeleg sau nu vor să accepte argumentele voastre, nu aveţi nici o vină, atâta timp cât decizia este în beneficiul vostru şi/sau al altor oameni. Iar faptul că spuneţi ceea ce gândiţi, adică adevărul, nu face decât să vă întărească încrederea în faptul că aţi procedat corect. Însă, pentru a fi siguri pe hotărârea voastră, în majoritatea cazurilor, este bine să ţineţi cont de următoarea sugestie, şi anume: aveţi încredere în intuiţia voastră.

Intuiţia umană este un instrument foarte puternic şi cu o mare acurateţe în ceea ce priveşte utilitatea pentru voi a unei decizii sau acţiuni. Intuiţia este ghidarea ce vine de la fiinţa adevărată: voi înşivă; şi aici nu mă refer la corpul pe care îl vedeţi în oglindă, ci la fiinţa spirituală care se manifestă prin conştiiţă. De aceea intuiţia este un barometru pe ale cărei informaţii puteţi pune mare preţ tot timpul. Important este să îi acordaţi atenţia cuvenită şi să aveţi încredere. Prin urmare, când vă aflaţi în faţa unei situaţii în care nu ştiţi ce ar fi mai bine să faceţi, luaţi o pauză de linişte de 15-20 de minute, relaxaţi-vă, meditaţi sau vă rugaţi, şi aşteptaţi ca prin intuiţie, spiritul vostru să vă de-a indicii de cum ar fi mai benefic pentru toţi ca respectiva situaţie să fie abordată. Însă, dacă veţi păstra o atenţie ascuţită tot timpul, atunci o să aveţi parte de ajutor prin intermediul intuiţiei şi în cazurile în care nu vă aflaţi în rugăciune sau meditaţie, ajutorul venind prin intermediul unor oameni, a unor semne sau indicii felurite.

EA: E bine de ştiut acest lucru…

EL: De asemenea, o sugestie foarte importantă este aceea să staţi cât mai departe de negativitate, de drame şi de probleme. Ştiu că nu este uşor, având în vedere că peste tot în jur (pe stradă, în mass-media) puteţi fi martorii nedreptăţilor şi a problemelor din societate. Însă, pe cât puteţi evitaţi să vizionaţi, să citiţi sau să discutaţi despre tragedii şi drame. Evitaţi să vă implicaţi în astfel de situaţii. Negativitatea pe care o degajă dramele şi problemele vă afectează şi pe voi, nu doar pe cei implicaţi direct. Dacă puteţi să faceţi un bine undeva, faceţi-l şi apoi vedeţi-vă de ale voastre. Dacă nu sunteţi doriţi într-un loc, nu ezitaţi, plecaţi. Dacă cineva nu vă mai doreşte în viaţa sa, plecaţi. Nu insistaţi să rămâneţi acolo unde nu există pentru voi decât supărare, critică, neacceptare. Dacă staţi departe de negativitate, de conflicte, a căror majoritate sunt inutile şi puteau fi evitate prin dialog, enegia pozitivă ce vă înconjoară rămâne puternică şi nu se perturbă. Iar această aură pozitivă din jurul vostru şi din fiinţa voastră este importantă pentru a reuşi în ceea ce vă propuneţi, pentru a păstra o viaţă echilibrată.

EA: Nu este uşor să ducem o viaţă feriţi de negativitate, dar cred că putem să o reducem considerabil dacă trăim şi ne comportăm inteligent şi înţelept.

EL: Aşa este. Şi este important să faceţi acest lucru, tocmai datorită următoarei sugestii/reguli: fii bun cu tine însuţi şi nu vorbi negativ despre tine niciodată. Este important. A fi bun cu tine însuţi nu înseamnă numai să-ţi faci toate poftele, să mănânci toate delicatesele pe care le găseşti (este recomandată o alimentaţie cât mai sănătoasă), să-ţi cumperi haine frumoase, să dormi într-un pat moale, adică să-ţi îngrijeşti corpul sub toate formele posibile, ci înseamnă, în primul rând, să-ţi îngrijeşti spiritul.

În Tao Te Ching se spune: Cu cât te îndepărtezi mai mult de tine însuţi, cu atât ştii mai puţin. De aceea înţelepţii şi-au căpătat cunoaşterea fără să călătorească… (Tai Te Ching, 47) Filosoful chinez ne spune că dacă păstrăm strânsa legătură cu adevărata noastră fiinţă, cu spiritul nostru, vom primi şi cunoaşterea felului în care trebuie să ne tratăm şi pe noi înşine, nu doar celelalte suflete. Dar pentru ca spiritul nostru să fie sănătos şi să se manifeste adecvat în lumea fizică este bine să fie ferit, pe cât posibil, de influenţele energetice negative rezultate tocmai din situaţiile conflictuale despre care am amintit. Acestea pot fi: vizionări de accidente la televizor, certuri în familie, cu prietenii sau colegii de muncă, implicarea în conflictele altor oameni atunci când nu aveţi posibilitatea de a le aplana şi aşa mai departe. Din nefericire există numeroase astfel de cazuri ce produc negativitate şi care influenţează într-un mod neplăcut şi total nefolositor. Ferindu-vă de aceste situaţii, nu faceţi altceva decât să aveţi grijă de voi înşivă, de a fi buni cu voi înşivă, pentru a vă păstra sănătoşi şi puternici, pentru a ajuta acolo unde este nevoie de voi şi se poate face ceva.

În ce priveşte vorbele negative pe care aţi putea să le aveţi despre voi înşivă, ele sunt la fel de dăunătoare ca şi vorbele grele adresate vouă de alţi oameni. Chiar mai dăunătoare, deoarece vă scade foarte mult stima de sine, fără de care nici o acţiune serioasă şi importantă nu vă va reuşi aşa cum ar trebui. Când am vorbit despre gândirea pozitivă nu o făceam numai de dragul vorbitului, ci pentru a exemplifica, pentru a scoate în evidenţă beneficiile ei, din toate punctele de vedere. Cu cât veţi fi mai pozitivi în relaţia cu voi înşivă, cu atât viaţa voastră va fi una mai reuşită şi împlinită şi tot ceea ce veţi face va avea o rată foarte ridicată de reuşită şi de calitate.

EU: Hmmm, la acest capitol cred că mai am de muncă…

EA: Şi eu…

EL: Pentru a nu pierde vremea, puteţi începe de pe acum să vă gândiţi pozitiv la voi înşivă, să vă vedeţi într-o lumină albă şi caldă, să aveţi încredere în intuiţia, judecata şi valoarea voastră ca fiinţe umane. Şi tot pentru a nu pierde vreme, având în vedere că peste puţin timp ajungem la următorul loc de popas, să vedem şi următoarea sugestie: să nu renunţaţi niciodată la visele voastre.

EA: Asta este o regulă, pardon, sugestie, care îmi place, spuse repede domnişoara.

EL: Atunci să ţii seama de ea, îi răspunse bătrânul făcându-i ştrengăreşte cu ochiul. Însă, cum v-aţi obişnuit deja, trebuie să fiţi atenţi. Nu orice idee năstruşnică şi care sună bine este necesar să devină un vis ce trebuie neapărat împlinit. Este bine să le priviţi, să le evaluaţi, să observaţi beneficiile sau pagubele pe care le pot aduce şi abia apoi să alegeţi ce dorinţă sau nevoie merită statutul de vis ce se impune a fi realizat. Să mai aveţi grijă şi la numărul de vise. Să nu aveţi prea multe în acelaşi timp, deoarece împărţirea energiei voastre în mai multe direcţii vă sleieşte de puteri şi nici nu contribuie la transformarea viselor în realitate. De asemenea, visele să fie vise numai în accepţiunea că vă tot gândiţi la ele şi ce aţi face sau cum v-aţi simţi dacă ar fi deja împlinite şi să nu transformaţi în vise lucruri irealizabile din situaţia în care vă aflaţi. Dacă veţi purta în suflet şi minte aceste câteva sfaturi, nu veţi avea dezamăgiri, iar visele voatre vor deveni realitate mai repede decât vă aşteptaţi.

EA: Sună bine!

EL: Iar dacă veţi iubi din tot sufletul ultima sugestie-regulă, viaţa voastră se va schimba cum nici nu aţi visat: iubiţi cât puteţi de mult şi pe oricine!

EU: Din nou ai o sugestie greu aplicabilă. Pentru foarte multă lume este dificil să iubească pe ceilalţi oameni, mai ales dacă cineva le-a greşit în vreun fel.

EL: Ai dreptate, aşa este. Greu… dar nu imposibil. Am mai spus-o şi o repet: viaţa nu pune pe umerii nimănui greutăţi mai mari decât poate să ducă. De aceea vorbele lui Christos nu sunt ceva peste puterile oamenilor: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Matei, 22:39) Când toţi oamenii vor înţelege unitatea vieţii, cum voi deja cred că aţi început să o înţelegeţi din discuţiile noastre de până acum, atunci iubirea faţă de tot şi toate o să fie o pornire naturală a fiecăruia. Până atunci, însă, aveţi la îndemână destule instrumente ajutătoare: intuiţia, iertarea, înţelegerea, empatia şi multe altele, pe care vă las să le identificaţi singuri, fiecare după afinităţile sufletului propriu.

Sunt şi beneficii care pot fi obţine mai rapid practicând iubirea pentru toţi şi oricine. În tot ceea ce veţi pune iubire va ieşi bine. Tot ceea ce veţi spune cu iubire, va fi bine primit şi de folos. Cu toţi cei care veţi intra în contact şi veţi manifesta iubire, vă vor iubi înapoi sau, cel puţin, se va schimba ceva în ei, ceva ce va creşte frumos. Niciodată să nu subestimaţi puterea iubirii, chiar şi atunci când nu se văd rezultate exterioare; ele există undeva în interior şi se dezvoltă. Aveţi numai încredere şi răbdare. Restul este iubire…

[1] Donatien Alfonse Francois Marchiz de Sade, Justine, Editura Doris, Bucureşti, 1990 – în continuare: Sade, Justine.

[2] Victor, Viaţa îi dăunează grav sănătăţii! A sosit timpul schimbării: pentru o viaţă nouă, pentru o lume nouă, Editura For You, Bucureşti, 2013, p. 186-189.

[3] Galileo Galilei, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii (Ptolemeic şi copernician), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 103.

[4] Prelegerea sa poate fi vizionată la următoarea adresă: http://www.upworthy.com/right-before-dying-from-a-rare-lifelong-disease-sam-revealed-his-three-secrets-to-happiness?g=3&c=ufb1 (15.01.2014)

[5] Cicero, Cato Maior sau Despre bătrânete, Editura Pol Plus, Bucureşti, 1998 (în continuare: Cato Maior).

[6] Homer, Iliada, Traducere în hexametri cu o Postfaţă, Bibliografie şi Indici de Dan Sluşanschi, Editura Paideia, Bucureşti, 2009, I, versurile 370-374.

[7] The Emerald Tablets of Thoth the Atlantean, X, Translation & Interpretation by Doreal (Material găsit pe internet în format PDF; fără detalii editoriale.) – în continuare: The Emerald Tablets.

[8] Aristotel, Despre suflet, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, I, 1, 402a.

Către capitolul VII – https://projectvictor.org/carti-books/copacul-fericirii/capitolul-vii-fericirea-daruirii/