Capitolul VII – Fericirea dăruirii

FERICIREA DĂRUIRII

 

Când trandafirul se împodobeşte înflorind, se împodobeşte şi grădina.

Proverb

Dimineaţa fiind frumoasă eram plin de energie şi nerăbdător să ne continuăm conversaţia cu bătrânul. După un mic dejun sănătos, am pornit la drum. Micul nostru grup se reuni şi după ce ne salutarăm, bătrânul intră direct în prima temă de azi.

 

Dăruind altora…

EL: Pentru că şi Soarele ne dăruieşte razele sale de dimineaţă, vă propun să discutăm despre dăruire. Mi se pare un moment prielnic pentru un astfel de subiect. Să nu aşteptaţi până după-amiaza să dăruiţi ceva, ci începeţi de dimineaţă. Ziua bună de dimineaţă se cunoaşte…

EU: Adevărat. Dar, de multe ori am auzit că „dăruind vei dobândi”. Dar nu ţii se pare că este cumva egoist să acţionezi astfel? Adică să faci ceva ştiind că vei fi recompensat pentru asta?

EL: Da, aşa este. Este o gândire egoistă aceea la care te referi tu. Însă, acea vorbă nu este un îndemn, ci o constatare. Nu te învaţă că doar atunci vei dobândi una-alta dacă mai întâi vei dărui ceva cuiva… Cel puţin nu cu scopul ăsta să dăruieşti. Faptul că vei primi şi tu la rândul tău este doar un rezultat, dar care nu trebuie să te preocupe în momentul în care faci un dar. Acţiunea ta să fie sinceră şi din dorinţa pură şi simplă de a face o bucurie cuiva prin intermediul unui dar, de orice fel, nu neapărat bani sau obiecte. Un dar poate consta şi numai din cinci minute ale timpul tău sau dintr-o îmbrăţişare scurtă, dar sinceră. Acestea sunt daruri ale spiritului, mult mai valoroase decât cele materiale.

Doresc să împărtăşesc cu voi o poveste frumoasă despre dăruire şi ajutorul adevărat dintre oameni. În poemul Viziunea lui Sir Launfal a lui James Russell Lowell, sir Launfal este un cavaler aventurat în căutarea Sfântului Graal. Cu toate că pornise într-o misiune sfântă, inima sa era plină de orgoliu. Pe drum întâlneşte un lepros care cerşea, căruia, Sir Launfal, îi aruncă scârbit o monedă. Leprosul nu o acceptă, deoarece nu venea din dorinţa de a dărui şi ajuta. La întoarcerea sa din căutarea Sfântului Graal domeniul său era ocupat de altcineva, iar Sir Launfal este alungat. Plecând de la fosta sa proprietate îl întâlneşte din nou pe cerşetorul lepros. De această dată cavalerul are un comportament total diferit. Îşi împarte cu el coaja de pâine pe care o avea şi sparge gheaţa la malul râului pentru ai da şi de băut. Atunci cerşetorul îşi dă în vileag adevărata identitate, acesta fiind chiar Iisus Christos, care spune următoarele cavalerului:

Sfânta Cină este ţinută cu adevărat

Prin ceea ce împărţim pentru nevoile celuilalt;

Nu ceea ce dăm, ci ceea ce împărţim

Fiindcă darul, fără cel ce dăruie, e sterp;

Cel ce se dăruieşte pe sine cu pomana hrăneşte trei:

Pe el însuşi, pe aproapele său înfometat şi pe Mine.[1]

EU: Superbe versuri şi superb mesaj… Au trăit printre noi atâţia oameni cu viziune şi plini de compasiune, ca să fac şi eu o rimă, dar care nu au fost ascultaţi, urmaţi sau înţeleşi. Nu-mi dau seama care a fost şi este adevărata problemă. De ce nu sunt luaţi ca exemplu astfel de oameni, ci ne ghidăm după persoane superficiale care apar peste tot în media. Reclama, pozitivă sau negativă, face legea în lume. Din nefericire…

EL: Să revenim la cerşetori pentru că vreau să mai înţelegeţi ceva. Sunt cerşetori mulţi în lume, aşa-i?

EU: Da, cred că sunt sute de mii, chiar milioane!

EA: Da, cam aşa cred şi eu.

EL: Ştiţi că aceşti oameni, aceste spirite, au o misiune specială în viaţa fiecăruia dintre noi?

EA: Misiune specială? Cum poate să fie o misiune specială faptul că eşti lovit de soartă, nu ai casă, loc de muncă, bani şi aşa mai departe, şi eşti nevoit să te înjoseşti în faţa altora pentru nişte mărunţiş sau ceva de mâncare?

EL: Chiar dacă la prima vedere este aşa cum spui, ei tot au o misiune deosebită, cu toate că, de cele mai multe ori, nici ei nu o înţeleg. O parte din aceste fiinţe, înainte de naştere, au ales acest fel de viaţă pentru a-i ajuta pe ceilalţi fraţi ai lor să devină mai buni prin compasiune şi dăruire. Nu este uşor să treci peste toate cele pe care le-ai enumerat chiar tu. Este o viaţă dificilă, dar utilă pentru mulţi alţi oameni. Cerşetorul nu ar trebui privit de sus şi considerat un paria al societăţii, ci ar trebui să i se mulţumească pentru rolul greu pe care l-a asumat. Datorită lui oamenii pot să-şi manifeste înţelegerea, compasiunea şi dorinţa de a-şi ajuta aproapele prin dăruirea de bani, haine sau mâncare. Să ştiţi că este frumos şi uşor să dăruieşti, însă este foarte greu să primeşti, mai ales să primeşti pomană. Câţi cunoscuţi de-ai voştri credeţi că ar putea să treacă peste orgoliu şi să accepte mila şi pomana unei alte persoane?

EU: Ăăă…

EL: Ai dreptate. Prea puţini. Mult prea puţini… Acum înţelegeţi de ce spun că rolul cerşetorului în lume este unul nobil şi util? Este cel mai la îndemână mod de a fi caritabil şi de a dărui ceva cuiva. Şi cineva trebuia să se sacrifice pentru ca această posibilitate să existe.

EA: Da, acum şi eu văd altfel lucrurile, a spus tânăra, cu o voce scăzută şi cu lacrimi în ochii. Nu pot nici să-mi imaginez ce aş face într-o astfel de situaţie…

EL: Pentru a întări mesajul că nimeni niciodată nu este inutil în lume, o să vă mai povestesc ceva. Istoricul roman Titus Livius, în cartea a II-a din lucrarea sa foarte cunoscută despre istoria Romei, Ab Urbe Condita (titlul în limba română fiind De la fondarea Romei), reproduce prin intermediul unui senator o poveste elocventă în acest sens şi veche de circa 2500 de ani sau chiar mai mult:

Într-o vreme, când în corpul omenesc nu exista armonia care există acum şi când fiecare parte a sa îşi avea voinţa şi limba sa proprie, toate aceste părţi ale corpului s-au revoltat împotriva stomacului, căruia ele îi poartă de grijă prin hărnicia, truda şi serviciile lor, în timp ce el, fără să se sinchisească de nimic, nu face altceva decât să se bucure de toate plăcerile ce-i sunt oferite. De aceea ele au hotărât în ascuns ca nici mâinile să nu mai ducă mâncarea la gură, nici gura să nu mai primească ceea ce i se dă şi nici dinţii să nu se mai ostenească cu mestecatul. Numai că, voind să-l înveţe minte pe stomac în felul acesta şi să-l domine, rând pe rând, toate organele şi întregul corp au ajuns într-o stare de slăbiciune îngrozitoare. Abia atunci şi-au dat seama mădularele că slujba stomacului nu e fără însemnătate; că, dimpotrivă, stomacul îndeplineşte îndatoririle cele mai trebuincioase omului, fiindcă hrăneşte toate organele în aceeaşi măsură în care şi el e hrănit de ele…[2]

EU: Bine zis, fiecare cu rolul său. Ar fi chiar indicat să nu ne preocupe ce face celălalt sau ce fac ceilalţi, ci să avem grijă ca noi să ne facem bine treaba pentru care suntem aici. Iar dacă fiecare om s-ar preocupa de propria misiune, fiecare om şi-ar face treaba, cred că toate ar merge mult mai bine în lume. Însă, din câte am observat, omul este mai preocupat ca nu cumva să lucreze el mai mult sau să contribuie cu mai multe la bunăstarea comunităţii din care face parte, decât semenii săi. Mulţi oameni consideră că bunăstarea celuilalt nu este şi problema lor, pe când alţii nu se pot hotărâ care dintre cele două interese, al său ori cel al aproapelui, este mai important. Tu ce crezi despre asta?

EL: Odată cineva a întrebat un înţelept: Ce este mai important: să dăruieşti sau să primeşti? Înţeleptul a răspuns: Ce crezi că este mai important pentru o pasăre: aripa dreptă sau cea stângă?

EU: Am înţeles, ambele sunt importante.

EU: Da, ambele sunt importante, dar dă-mi voie să-ţi citez şi cuvintele adresate de către Zarathustra Soarelui, la începutul cărţii Aşa grăita Zarathustra a lui Friedrich Nietzsche: Tu, astru mare, oare ce ar rămâne din fericirea ta, dacă nu ne-ai avea pe noi aceştia, pe care-i luminezi![3]

EU: Prin urmare bunăstarea celuilalt este mai importantă decât a noastră proprie?

EL: Nu este nici mai bună şi nici mai rea, ci sunt la fel de importante, deoarece înseamnă acelaşi lucru: bunăstarea unuia este legată de bunăstarea celuilalt, deoarece una o generează pe cealaltă. Conform Evangheliei (apocrife) după Toma[4] (apostolul), Isus a spus: Dacă aveţi bani nu-i daţi cu camătă, ci daţi-i aceluia din mâna căruia nu-i veţi lua înapoi. (Evanghelia după Toma, 95)

La fel ca orice altceva, caritatea, milostenia poate fi învăţată, mai precis reamintită, deoarece se află deja în sufletul fiecărei fiinţe, doar că nu este conştientizată. Părinţii, adulţii în general, pot să-şi educe copiii în acest sens sau măcar să-i încurajeze. Dacă niciuna dintre aceste strategii nu a avut loc în curriculum-ul lor educaţional, atunci, cel puţin, să nu-i decurajeze, dacă printre genele tânărului respectiv s-a dezvoltat şi cea a ajutorului faţă de semeni. Acest tip de preocupări nu reprezintă o noutate, fapt dovedit de Juvenal în Satira a XIV-a: Când tu spui unui tânăr că-i un prost, pentru că dăruieşte ceva prietenului, că uşurează sărăcia aproapelui şi că îl mai ajută, tu-l înveţi să jefuiască, să înşele şi să dobândească prin orice fel de crimă bogăţii…

De asemenea, veţi întâlni în viaţă oameni care vă vor spune că milostenia, caritatea, ajutorul faţă de semeni este o slăbiciune şi că oamenii puternici au grijă de ei înşişi şi de familiile lor, atât. Marchizul de Sade pusese următaorele vorbe în gura unui bogat falsificator de bani: Ingratitudinea, în loc de a fi un viciu, este deci virtutea sufletelor mândre, tot aşa cum binefacerea este cu siguranţă cea a sufletelor slabe… (Sade, Justine) Oare aşa să fie? Are dreptate Marchizul?

EU: Poate că există o fărâmă de adevăr în spusele sale, având în vedere că mândria, orgoliul, sunt considerate a fi păcate mari. Dacă mândria nu ar fi dus spre o gândire şi un mod de a fi egoist, probabil că nu ar fi fost atât de puternic condamnată.

EL: Tocmai de aceea este indicat să alegeţi opusul mândriei, şi anume smerenia. Din această virtute nu pot să răsară decât frumoasele mlădiţe ale compasiunii, empatiei, carităţii şi, în definitiv, a iubirii faţă de semeni.

EU: Deoarece ai amintit de alegeri, aş vrea să clarificăm un lucru. Şi eu vorbesc de multe ori despre greşeli, unii prieteni şi prietene fiind de acord cu mine, iar alţii nu. Dacă toate acţiunile noastre sunt alegeri pe care le facem în viaţă, atunci înseamnă că nu mai putem vorbi despre greşeală. Există doar alegeri fericite şi nefericite, peste care punem eticheta de bun sau rău în conformitate cu urmările pe care le atrage acţiunea respectivă: benefice sau dimpotrivă.

EL: Sunt de acord. Termenul de greşeală l-am folosit şi noi în cadrul acestei conversaţii, dar numai pentru a denumi o alegere ale cărei urmări nu au fost benefice. Dar în realitate nu există greşeală, ci doar alegeri şi urmările lor.

EU: Aş merge chiar mai departe, dacă tot am intrat pe acest teren minat. În momentele în care „greşim” faţă de o altă persoană nu este prea corect să spunem „îmi pare rău”, deoarece este vorba de o alegere proprie. Trebuia să ne gândim la consecinţele negative pe care acţiunea le poate avea atât pentru noi, cât şi pentru ceilalţi implicaţi. Doar pentru noi înşine are importanţă că „ne pare rău” pentru ceva, dar persoanei care a avut de suferit nu îi reface pierderile.

EL: Hmm… Destul de dură pledoaria ta, însă adevărată. Mereu trebuie să avem în faţa ochilor cele două elemente care determină deciziile, alegerile pe care le facem: atenţia şi responsabilitatea. Este nevoie de o atenţie permanentă pentru ca deciziile noastre să fie conştiente şi responsabilitatea pentru efectele pe care le declanşează alegerea făcută. Acţionând astfel nu vom avea o garanţie a unei vieţi fără aşa-numita „greşeală”, dar cu siguranţă va scădea rata deciziilor cu efect nedorit şi vom genera o karmă pozitivă.

EU: Dar nu este uşor să iei tot timpul deciziile potrivite. De unde să ştiu care este alegerea corectă.

EL: Aici pot să-ţi dau un singur sfat, pe cât de simplu, pe atât de eficient: alegerea corectă este cea cu care poţi să trăieşti după ce o faci, care te lasă să dormi liniştit noaptea.

Însă, în cadrul discuţiei noastre despre alegeri şi motive, aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra faptului că, motivul dăruirii nu trebuie să fie neapărat posibilitatea de a da, pentru că voi aveţi de prisos, ci poate fi acela că ceilalţi nu au deloc. Fiţi precum o cupă, darnici şi deschişi spre cei care au nevoie de ceea ce aveţi voi nelimitat: iubire.

Filosoful chinez învăluit în legendă, Lao Tzu, spunea: Înţeleptul nu adună pentru el. Cu cât se aşteaptă la mai mult pentru ceilalţi, cu atât mai mult are el însuşi; cu cât le dă mai mult celorlalţi, cu atât mai mult are şi el. (Tao Te Ching, 81)

Sunt legi ale Universului care funcţionează indiferent de credeţi sau nu în ele. Aceste legi vor ţine seama de acţiunile voastre, iar efectele le veţi simţi oricum, fie că vă sunt benefice, fie că nu. Nu vă spun acestea pentru a vă produce teamă şi a vă determina să fiţi milostivi din teamă. Nu! Vreau doar să înţelegeţi care este realitatea şi apoi să hotărâţi fiecare cum este bine să vă trăiţi viaţa.

 

Dăruind ţie însuţi…

EL: Aş reveni pentru câteva clipe la ceea ce ai afirmat mai devreme, continuă bătrânul uitându-se la mine, şi anume că dăruind vei dobândi. Alături de această afirmaţie aş pune-o şi pe următoarea: comportă-te cu tine însuţi aşa cum ai vrea ca alţii să se comporte cu tine.

EU: Da, am mai auzit-o sau am citit-o şi pe asta.

EL: Fără îndoială, însă ceea ce doresc eu să înţelegeţi din aceste două afirmaţii sau sfaturi este că darurile făcute vouă înşivă sunt, de asemenea, foarte importante, alături de cele pe care le faceţi altor oameni. Ceea ce vă oferiţi vouă, veţi ajunge să le primiţi şi de la semenii voştri, astfel aplicaţi într-un alt mod acel dăruind vei dobândi. Dacă vă veţi dărui iubire, iertare şi înţelegere faţă de aşa-zisele greşeli pe care le faceţi, veţi crea în interiorul vostru un model de comportament care se va manifesta şi în relaţia cu ceilalţi, iar oamenii care vor experimenta noua voastră faţă se vor contamina la rândul lor şi vă vor întoarce acest fel de comportament, acest fel de a fi.

EU: Înţeleg. Precum a spus şi Iisus: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Prima dată trebuie să te iubeşti pe tine ca apoi să-i poţi iubi şi pe ceilalţi, iertându-i şi acceptându-i în permanenţă.

EL: Adevărat. Este esenţial să lucrezi mai întâi asupra ta şi abia apoi să încerci să-i descoperi, să-i înţelegi şi să-i ajuţi pe ceilalţi. Marcus Aurelius, împăratul-filosof al Imperiului Roman, a spus astfel: Nimic mai vrednic de milă decât cel care dă ocol la toate şi iscodeşte… El caută pe cât îi e cu putinţă cele ce se petrec în sufletele celor mai de aproape şi nu ştie că e de ajuns să fie cu luare aminte la suflul divin din cele dinlăuntrul lui însuşi – suflul pe care să-l cinstească în mod deosebit. (Către sine, II, 13)

EU: Şi ce altceva putem să ne mai dăruim pentru a ne îmbunătăţii vieţile şi a fi fericiţi?

EL: Există oare vreo limită la ce aţi putea să vă dăruiţi? Dăruiţi-vă tot ceea ce vă trece prin minte şi, evident, ceea ce vă permite viaţa în fiecare clipă a ei. Aşa cum există un timp prielnic pentru semănat şi pentru cules, pentru vorbit şi pentru ascultat, la fel există un timp potrivit pentru tot ceea ce poate să răsară în vieţile voastre. Dacă s-ar întâmpla mai repede sau mai târziu ar fi inutil, deoarece nu şi-ar îndeplini scopul propus pentru un moment bine stabilit, acesta fiind şi motivul pentru care toate se întâmplă – le faceţi la timpul lor.

EA:  Daţi-mi voie să închei această partea a conversaţiei noastre cu câteva rime ale lui John Lennon din cântecul Imagine. Am ales doar ultimul vers al fiecărei strofe, cuvinte care cred că spun totul despre viaţă şi despre noi:

Imaginează-ţi toţi oamenii trăind pentru ziua de azi

Imaginează-ţi toţi oamenii trăind viaţa în pace

Şi întreaga lume va fi una.

Imaginează-ţi toţi oamenii împărţind întreaga lume

Şi lumea [omenirea] va trăi ca una.[5]

[1] „The Holy Supper is kept, indeed, / In what so we share with another’s need; / Not what we give, but what we share / For the gift without the giver is bare; Who gives himself with his alms feeds three / Himself, his hungering neighbor and me.” (James Russell Lowell , The Vision of Sir Launfal, Part Second, VIII – http://d.lib.rochester.edu/camelot/text/lowell-vision-of-sir-launfal )

[2] Titus Livius, Ab Urbe Condita, traducere, introducere şi note de Paul Găleşanu, Editura Teora, Bucureşti, 2000.

[3] Friedrich Nietzsche, Aşa grăita Zarathustra, Introducere, cronologie şi traducere Ştefan Augustin Doinaş, Ediţia a doua, Editura Humanitas, 1996.

[4] Evanghelia după Toma, Traducere din limba coptă, studiu introductiv şi note de Gustavo-Adolfo Loria-Rivel; Ediţie îngrijită de Ioan-Florin Florescu, Editura POLIROM, 2003 – în continuare: Evanghelia după Toma.

[5] Imagine all the people living for today / Imagine all the people living life in peace / And the world will be as one / Imagine all the people sharing all the world / And the world will live as one.

Către capitolul VIII – https://projectvictor.org/copacul-fericirii/capitolul-viii-modul-de-viata-si-fericirea/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s